«Ascultaţi! A ieşit semănătorul să semene. Şi, în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului şi au venit păsările şi au mâncat-o. Iar alta a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit, pentru că nu avea adâncime; şi, când s-a înălţat soarele, s-a veştejit şi, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat. Iar alta a căzut între spini. Şi au crescut spinii şi au înăbuşit-o şi nu a dat rod. Iar altele au căzut în pământul cel bun şi au dat rod, înălţându-se şi crescând, şi au adus una treizeci şi alta şaizeci şi alta o sută» (Mc 4,3-8).

14. Această expunere preliminară se doreşte a fi un îndemn pentru păstori şi pentru cei angajaţi în domeniul catehezei, ca ei să devină conştienţi de necesitatea de a fi întotdeauna atenţi la ogorul care trebuie semănat, şi să o facă într-o perspectivă de credinţă şi de milostivire. Interpretarea lumii contemporane prezentată aici are, evident, un caracter provizoriu, dat de condiţionările istorice.

«A ieşit semănătorul să semene» (Mc 4,3)

15. Această parabolă este un izvor de inspiraţie pentru evanghelizare. «Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu» (Lc 8,11). Semănătorul este Isus Cristos. El a vestit Evanghelia în Palestina acum două mii de ani şi i-a trimis pe ucenicii săi pentru a o semăna în lume. Astăzi, Isus Cristos, prezent în Biserică prin Duhul său, continuă să semene cuvântul Tatălui în ogorul care este lumea.

Calitatea terenului este şi acum foarte variată. Evanghelia cade «de-a lungul drumului» (Mc 4,4) atunci când nu este cu adevărat ascultată; cade «pe loc pietros» (Mc 4,5) fără a pătrunde adânc în brazdă, sau «între spini» (Mc 4,7) şi este imediat înăbuşită în inima oamenilor copleşiţi de nenumărate griji. Însă o parte cade «în pământ bun» (Mc 4,8), adică ajunge la oameni deschişi unei relaţii personale cu Dumnezeu şi solidari cu aproapele lor, şi atunci aduce roade bogate.

În parabolă, Isus aduce o veste bună: Împărăţia lui Dumnezeu vine, în ciuda dificultăţilor legate de teren, în ciuda tensiunilor, conflictelor sau problemelor din lume. Sămânţa Evangheliei face rodnică istoria oamenilor şi se anunţă o recoltă bogată. Totodată, Isus ne dezvăluie că doar în inimile dispuse să-l primească încolţeşte Cuvântul lui Dumnezeu.

Privind lumea cu ochii credinţei

16. Biserica seamănă în continuare Evanghelia lui Isus în vastul ogor al lui Dumnezeu. Creştinii, aflaţi în cele mai diferite contexte sociale, îmbrăţişează lumea cu aceeaşi privire cu care privea Isus societatea din timpul său. Într-adevăr, ucenicul lui Isus Cristos este părtaş la «bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi»,1 urmăreşte istoria umană şi ia parte la ea nu numai cu mintea, ci şi cu credinţa. În lumina credinţei, lumea apare în acelaşi timp «creată şi păstrată de iubirea Creatorului, căzută, ce-i drept, în robia păcatului, dar şi eliberată de Cristos răstignit şi înviat care a frânt puterea celui rău».2

Creştinul ştie că realităţile şi evenimentele umane sunt determinate concomitent de:

  • acţiunea creatoare a lui Dumnezeu, care transmite oricărei făpturi bunătatea Lui,
  • forţa indusă de păcat, care îl limitează şi îl toropeşte pe om,
  • dinamismul care irumpe din Paştele lui Cristos ca o sămânţă nouă ce îi insuflă celui credincios speranţa unei «împliniri»3 definitive.

O privire asupra lumii care nu ar ţine cont de vreunul din aceste trei aspecte nu ar fi una autentic creştină. Iată de ce cateheza trebuie să ştie să îi iniţieze pe catehumeni şi pe cei catehizaţi într-o descifrare teologică a problemelor moderne.4

Ogorul lumii

17. Maică a oamenilor, Biserica vede înainte de toate, cu profundă durere, «o mulţime fără număr de oameni – bărbaţi, femei, copii, adulţi şi bătrâni, într-un cuvânt, o mulţime de persoane concrete şi unice – care suferă apăsaţi de povara intolerabilă a mizeriei».5

Printr-o cateheză în care doctrina socială îşi are locul ei,6 ea doreşte să trezească în inimile creştinilor «angajarea în favoarea dreptăţii»7 şi «opţiunea sau preocuparea predilectă faţă de cei săraci»,8 în aşa fel încât prezenţa ei să fie cu adevărat lumină care să împrăştie întunericul şi sare care să transforme.

Drepturile omului

18. Cercetând ogorul lumii, Biserica este foarte sensibilă la orice ofensă adusă demnităţii persoanei umane. Ea ştie că drepturile omului decurg din această demnitate9; ele fac în mod constant obiectul preocupării permanente şi al angajamentului creştinilor. De aceea, privirea Bisericii nu vizează doar indicatorii economici şi sociali,10ci mai ales pe cei de ordin cultural şi religios. Obiectivul ei este dezvoltarea integrală a persoanelor şi popoarelor.11

Biserica priveşte cu bucurie faptul că în prezent «un curent binefăcător străbate şi cuprinde toate popoarele lumii, care au devenit din ce în ce mai conştiente de demnitatea omului».12 Această conştientizare se exprimă printr-o profundă preocupare faţă de respectarea drepturilor omului şi prin respingerea cu fermitate a încălcărilor acestora. În prezent, dreptul la viaţă, la muncă, la educaţie, la întemeierea unei familii, dreptul de a participa la viaţa publică şi cel la libertate religioasă sunt revendicate în mod deosebit.

19. Cu toate acestea, în diferite locuri, într-o vizibilă contradicţie cu percepţia demnităţii persoanei, drepturile omului sunt în mod clar batjocorite.13 Acest fapt provoacă alte forme de sărăcie, care nu sunt de ordin material: este cazul unei sărăcii culturale şi religioase care preocupă şi ea comunitatea Bisericii. Într-adevăr, negarea sau îngrădirea drepturilor omului sărăceşte persoanele şi popoarele la fel de mult dacă nu chiar mai mult decât lipsa bunurilor materiale.14

Lucrarea evanghelizatoare a Bisericii, în acest vast domeniu al drepturilor omului, nu poate renunţa la sarcina de a face cunoscută demnitatea inalienabilă a oricărei persoane umane. Într-un fel, «aceasta este sarcina centrală şi unificatoare a slujirii pe care Biserica, şi, în cadrul ei, credincioşii laici, trebuie să o exercite în favoarea marii familii a oamenilor».15 Cateheza trebuie să-i pregătească pe creştini pentru această îndatorire.

Cultura şi culturile

20. Cel care seamănă ştie că seminţele cad pe un teren concret din care trebuie să-şi ia elementele de care au nevoie pentru a aduce roade.16 Mai ştie şi că, uneori, unele din aceste elemente pot compromite încolţirea şi recolta.

Constituţia Gaudium et Spes subliniază marea importanţă a ştiinţei şi tehnicii în formarea şi dezvoltarea culturii moderne. Mentalitatea ştiinţifică rezultantă «modifică profund starea culturală şi modurile de gândire»17 cu consecinţe umane şi religioase considerabile. Raţionalitatea ştiinţifică şi experimentală este profund înrădăcinată în omul de azi.

Cu toate acestea, conştiinţa că acest tip de raţionalitate nu poate explica totul câştigă teren în zilele noastre. Oamenii de ştiinţă înşişi constată că un alt tip de cunoaştere trebuie să se adauge la rigoarea experienţei pentru a se putea înţelege în profunzime fiinţa umană. Reflecţia filozofică asupra limbajului arată, de pildă, că gândirea simbolică este o formă de acces către misterul persoanei umane, altfel inaccesibil. De aici, exigenţa unei raţionalităţi care să nu divizeze fiinţa umană, ci să-i integreze afectivitatea, să o unifice, dând vieţii acesteia un sens mai profund.

21. Aceste «noi forme de cultură»18 sunt însoţite în prezent de o dorinţă sporită de a repune în valoare culturile autohtone. Rămâne actuală problema ridicată de Conciliu: «În ce fel pot fi încurajate dinamismul şi expansiunea noii culturi fără ca prin aceasta să dispară fidelitatea vie faţă de patrimoniul tradiţiilor?»19

  • Se observă că în numeroase locuri culturile tradiţionale suportă agresiunea influenţelor exterioare dominante şi ale imitaţiilor alienante ale unor moduri de viaţă importate, care subminează treptat identitatea şi valorile proprii ale popoarelor.
  • Se constată de asemenea o influenţă considerabilă a mijloacelor de comunicare ce impun, deseori din motive economice sau ideologice, o viziune asupra vieţii care nu respectă fizionomia culturală a popoarelor cărora li se adresează.

De aceea, pentru evanghelizare, inculturarea este una din cele mai mari provocări. Biserica, în lumina Evangheliei, trebuie să-şi asume toate valorile pozitive ale culturii şi ale culturilor20 şi să respingă elementele care împiedică persoanele şi popoarele să-şi dezvolte potenţialele autentice.

Situaţia religioasă şi morală

22. Printre elementele ce constituie patrimoniul cultural al unui popor, aspectul religios şi moral capătă, pentru semănător, o importanţă aparte. Indiferenţa religioasă continuă să se extindă în cultura actuală: «Mulţi dintre contemporanii noştri nu percep în nici un fel legătura intimă şi vitală cu Dumnezeu, sau o resping în mod explicit».21

Ateismul, negare a lui Dumnezeu, «se numără printre cele mai grave aspecte ale timpului nostru».22 El se exprimă cu diverse nuanţe însă, în prezent, se manifestă sub forma secularismului, care este o viziune autonomistă asupra omului şi a universului «potrivit căreia lumea se explică prin ea însăşi fără a mai fi nevoie să se recurgă la Dumnezeu».23 Cu toate acestea, în domeniul specific religios există «semne ale unei reveniri la simţul sacrului»,24 ale unei noi însetări după realităţi transcendente şi divine. În lumea actuală există mărturii, în forme tot mai ample şi mai active, ale unei «redeşteptări a căutării religioase».25 Desigur, acest fenomen nu este lipsit de ambiguităţi.26 Proliferarea sectelor şi a noilor mişcări religioase, ca şi recrudescenţa «fundamentalismului»27 preocupă în mod serios Biserica şi merită o analiză foarte atentă.

23. Situaţia morală evoluează, în prezent, la fel ca cea religioasă. Într-adevăr, se constată o eclipsare a adevărului ontologic despre persoana umană. Totul se petrece ca şi cum refuzarea lui Dumnezeu ar vrea să manifeste o ruptură interioară a aspiraţiilor fiinţei umane.28 Asistăm astfel, în numeroase cazuri, la un «relativism etic ce înlătură din convieţuirea civilă orice referinţă morală sigură».29

Evanghelizarea găseşte în domeniul religios şi moral un ogor privilegiat. Într-adevăr, prima misiune a Bisericii este aceea de a-l vesti pe Dumnezeu şi de a-i fi martoră în mijlocul lumii. Ea trebuie să aducă în faţa oamenilor adevăratul chip al lui Dumnezeu, precum şi planul Lui de iubire şi de mântuire cu privire la oameni, aşa cum a fost revelat de Isus.

Pentru a pregăti astfel de martori, Biserica trebuie să dezvolte o cateheză care să favorizeze întâlnirea cu Dumnezeu şi care să întărească o legătură permanentă de comuniune cu El.

Biserica în ogorul lumii

Credinţa creştinilor

24. Ucenicii lui Cristos acţionează în lume ca o plămadă care dospeşte întregul aluat, însă şi acum, ca în oricare altă epocă, ei nu scapă influenţei situaţiilor umane.

De aceea, este nevoie de o reflecţie asupra situaţiei actuale a credinţei creştinilor.

Reînnoirea catehetică înfăptuită în Biserică în ultimele decenii este pe cale să dea multe roade pozitive.30 Catehizarea copiilor, a tinerilor şi adulţilor a dat naştere, în decursul acestor ultimi ani, unui tip de creştin cu adevărat conştient de credinţa lui şi trăind în acord cu ea. Această cateheză a favorizat efectiv la respectivii creştini:

  • o nouă trăire vitală a lui Dumnezeu ca Tată îndurător;
  • o redescoperire mai profundă a lui Isus Cristos, nu doar în divinitatea lui, ci şi în veritabila lui umanitate;
  • sentimentul de a fi cu toţii coresponsabili în cadrul misiunii Bisericii în lume;
  • conştientizarea exigenţelor sociale ale credinţei.

25. Totuşi, în raport cu situaţia religioasă actuală, fiilor Bisericii li se impune un test: «În ce măsură sunt ei înşişi atinşi de atmosfera de secularism şi relativism etic?»31

O primă categorie este reprezentată de «numeroasele persoane care au primit botezul însă trăiesc în afara oricărei vieţi creştine».32 Este vorba de mulţimea creştinilor «nepracticanţi»,33 chiar dacă, în inimile multora dintre aceştia, sentimentul religios nu a dispărut cu totul. Pentru Biserică, a-i trezi la credinţă pe aceştia constituie o adevărată provocare.

Există şi «oamenii simpli»34 care manifestă uneori sentimente religioase foarte sincere şi o «religiozitate populară»35 foarte bine înrădăcinată. Aceştia au o oarecare credinţă, «însă nu-i cunosc bine fundamentele».36 Mai sunt şi acei numeroşi creştini foarte cultivaţi, dar fără nici un fel de formare religioasă în afara celei primite în copilărie şi care simt nevoia de a-şi clarifica credinţa şi de a şi-o maturiza într-o altă lumină.37

26. În plus, un mare număr de persoane botezate îşi ascund, din păcate, identitatea creştină, fie datorită unei înţelegeri greşite a dialogului interreligios, fie pentru că se simt stânjeniţi să-şi mărturisească, în societatea contemporană, credinţa în Isus Cristos.

Aceste situaţii ale credinţei creştinilor reclamă de urgenţă, din partea semănătorului, declanşarea unei «noi evanghelizări»,38 mai ales în Bisericile cu veche tradiţie creştină, în care secularismul a pătruns cel mai mult. În această situaţie nouă în care este nevoie de evanghelizare, vestirea misionară şi cateheza, mai ales pentru tineri şi adulţi, sunt în mod evident prioritare.

Viaţa internă a comunităţii ecleziale

27. Este important să examinăm şi însăşi viaţa comunităţii ecleziale, calitatea intimă a acesteia.

În primul rând, trebuie să vedem în ce fel a fost receptat Conciliul Vatican II în Biserică şi care i-au fost roadele. Marile documente conciliare n-au rămas literă moartă: putem constata efectele lor. Cele patru Constituţii (Sacrosanctum Concilium, Lumen Gentium, Dei Verbum şi Gaudium et Spes) au adus roade în Biserică. Într-adevăr:

  • Viaţa liturgică este percepută din ce în ce mai mult ca izvor şi culme a vieţii Bisericii.
  • Poporul lui Dumnezeu a căpătat o conştiinţă vie a «preoţiei comune»39 care este înrădăcinată în Botez. În acelaşi timp, îşi descoperă tot mai mult vocaţia universală la sfinţenie şi un simţ tot mai viu al slujirii în dragoste.
  • Comunitatea bisericească a dobândit un simţ mai puternic al Cuvântului lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură, de exemplu, este citită, apreciată şi meditată mult mai intens.
  • Misiunea Bisericii în lume este percepută într-un mod nou. Într-adevăr, pe baza unei reînnoiri interioare, Conciliul le-a arătat catolicilor necesitatea unei evanghelizări legate întotdeauna de promovarea umană, necesitatea dialogului cu lumea şi cu diferitele culturi şi religii şi urgenţa căutării unităţii creştinilor.

28. Desigur, receptarea Conciliului40 a fost marcată şi de anumite greşeli şi dificultăţi, trebuie să o recunoaştem. În pofida amplorii şi profunzimii doctrinei despre Biserică, simţul apartenenţei la Biserică a slăbit; asistăm uneori la o «slăbire a interesului faţă de Biserică».41 Biserica este privită uneori în mod unilateral, ca o simplă instituţie, lipsită de misterul ei.

În interpretarea şi aplicarea reînnoirii cerute Bisericii de Conciliul Vatican II au fost adoptate uneori poziţii parţiale şi opuse. Asemenea ideologii şi atitudini au dus la rupturi, compromiţându-se mărturia de comuniune, indispensabilă pentru evanghelizare.

Acţiunea evanghelizatoare a Bisericii şi, în cadrul acesteia, cateheza, trebuie să fie mult mai hotărâte în încercările de consolidare a coeziunii Bisericii. În acest scop, apare urgenţa promovării şi aprofundării unei autentice ecleziologii a comuniunii42, precum şi cea a formării unei profunde spiritualităţi ecleziale în rândul creştinilor.

Situaţia catehezei: vitalitate şi probleme

29. Există numeroase aspecte pozitive ale catehezei care arată vitalitatea acesteia în aceşti ultimi ani. Unele dintre ele merită a fi subliniate:

  • – Marele număr de preoţi, călugări, călugăriţe sau laici care se dedică, cu entuziasm şi perseverenţă, catehezei. Este una dintre cele mai evidenţiate activităţi ale Bisericii.
  • – Trebuie subliniat şi caracterul misionar al catehezei actuale, precum şi tendinţa acesteia de a fi o garanţie pentru adeziunea la credinţă a catehumenilor şi a celor catehizaţi, într-o lume în care simţul religios slăbeşte. În această dinamică, reiese clar obligaţia catehezei de a dobândi caracterul unei formări integrale, de a nu fi redusă la un simplu proces de învăţare: ea trebuie, de fapt, să producă o adevărată convertire.43
  • – De aici, importanţa extraordinară a dezvoltării catehezei adulţilor44 în programele catehetice ale foarte multor Biserici particulare. Această opţiune pare a fi devenit prioritară în planurile pastorale din numeroase dieceze şi ocupă un loc central şi în unele mişcări şi grupuri din Biserică.
  • – Favorizată fără îndoială de orientările recente date de Magisteriu, gândirea catehetică a câştigat, în zilele noastre, în intensitate şi profunzime. Numeroase Biserici particulare dispun deja de orientări pastorale adaptate.

30. Cu toate acestea, trebuie să examinăm cu atenţie unele probleme pentru a încerca să le găsim soluţii:

  • Prima se referă la înţelegerea catehezei ca şcoală a credinţei, ca deprindere şi perfecţionare a vieţii creştine, concepţie care nu a intrat pe deplin în conştiinţa cateheţilor.
  • În privinţa orientării de fond, activitatea catehetică este în general impregnată de conceptul de «Revelaţie»; în acelaşi timp însă, conceptul conciliar de «Tradiţie» înţeles ca real element de inspiraţie are o influenţă mai redusă. Practic, în multe catehisme, referinţa la Sfânta Scriptură este aproape exclusivă, nefiind suficient însoţită de reflecţia şi de viaţa bimilenară a Bisericii.45 În acest caz, natura eclezială a catehezei apare cu mai puţină claritate. Aportul comun al Sfintei Scripturi, al Tradiţiei şi al Magisteriului, «fiecare în felul său»46, nu impregnează încă în mod armonios transmiterea catehetică a credinţei.
  • În privinţa obiectivului catehezei, anume promovarea comuniunii cu Isus Cristos, apare necesară o prezentare mai echilibrată a întregului adevăr cu privire la misterul lui Cristos. Uneori accentul este pus doar pe umanitatea lui, fără referinţă explicită la divinitatea lui; în alte cazuri, mai rar întâlnite în zilele noastre, accentul este pus pe divinitatea lui, ajungându-se la punerea în umbră a realităţii misterului Întrupării Cuvântului.47
  • În privinţa conţinutului catehezei, mai rămân unele probleme, cum ar fi anumite lacune doctrinare cu privire la adevărul despre Dumnezeu, despre om, păcat, har şi cele de pe urmă; se impune o formare morală mai solidă; istoria Bisericii nu este prezentată într-un mod adecvat iar doctrina ei socială nu este suficient evidenţiată. În unele regiuni, asistăm la o proliferare a unor catehisme şi texte apărute în urma unor iniţiative particulare, cu tendinţe selective şi cu accentuări atât de diferite încât lezează indispensabila convergenţă în unitatea de credinţă.48
  • «Cateheza este legată intrinsec de întreaga acţiune liturgică şi sacramentală».49 Cu toate acestea, adesea, cateheza nu are în practică decât o slabă sau insuficientă legătură cu liturgia. Se constată o prea mică atenţie acordată semnelor şi riturilor liturgice şi o modestă punere în valoare a izvoarelor liturgice. Unele parcursuri catehetice sunt prea puţin sau deloc legate de anul liturgic, iar celebrărilor nu li se acordă decât o atenţie marginală.
  • În ce priveşte pedagogia, după o insistenţă excesivă cu care unii au abordat valorile metodelor şi tehnicilor, nu este nici acum acordată atenţia cuvenită exigenţelor şi originalităţii pedagogiei proprii credinţei.50 Se cade prea uşor în dualismul «conţinut-metodă», cu reducţionisme în ambele sensuri. Cât despre dimensiunea pedagogică, nu întotdeauna a operat discernământul teologic necesar.
  • În fine, în privinţa diversităţii culturilor în slujirea credinţei, rămâne problema de a se putea transmite Evanghelia ţinându-se cont de contextul cultural al popoarelor cărora le este vestită, în aşa fel încât aceasta să poată fi realmente percepută ca o Veste Bună în viaţa persoanelor şi a societăţii.51
  • Formarea pentru apostolat şi pentru misiune este una din sarcinile fundamentale ale catehezei. Cu toate acestea, deşi în activitatea catehetică se dezvoltă o nouă sensibilitate în privinţa formării de credincioşi laici pentru mărturie creştină, pentru dialog interreligios şi pentru angajament în domeniul social, educarea pentru misiunea ad gentes pare în continuare slabă şi insuficientă. Deseori, cateheza obişnuită acordă misiunilor o importanţă redusă şi episodică.

Semănarea Evangheliei

31. După ce a examinat terenul, Semănătorul îşi trimite lucrătorii să vestească Evanghelia în întreaga lume, transmiţându-le, în acest scop, tăria Duhului său. Totodată, îi învaţă cum să citească semnele timpului şi le cere să fie bine pregătiţi pentru semănat.

Cum trebuie citite semnele timpului

32. Vocea Duhului pe care Isus, prin Tatăl, l-a trimis ucenicilor săi, se face auzită şi prin evenimentele istoriei.52 În mutaţiile din situaţia actuală şi în motivaţiile profunde ale provocărilor ce stau în faţa evanghelizării, trebuie să descoperim «adevăratele semne ale prezenţei sau ale planului lui Dumnezeu».53 Această analiză trebuie făcută în lumina credinţei, într-o atitudine de compasiune şi milostivire. Cu ajutorul ştiinţelor umane,54 mereu necesare, Biserica încearcă să descopere sensul situaţiei actuale în cadrul istoriei Mântuirii. Aprecierile ei privind realitatea sunt întotdeauna diagnosticări în vederea misiunii.

Câteva provocări pentru cateheză

33. Pentru a fi în măsură să-şi exprime vitalitatea şi eficacitatea, cateheza actuală ar trebui să-şi însuşească următoarele orientări:

  • înainte de toate, să încerce să fie o adevărată slujire pentru evanghelizarea Bisericii, cu un accentuat caracter misionar;
  • trebuie să se adreseze anumitor destinatari privilegiaţi, cum au fost şi rămân copiii, adolescenţii, tinerii şi adulţii, pornind mai ales de la aceştia din urmă;
  • după exemplul catehezei patristice, trebuie să modeleze personalitatea credinciosului şi să fie, în consecinţă, o adevărată şcoală de pedagogie creştină;
  • trebuie să vestească misterele esenţiale ale creştinismului, promovând experienţa trinitară a vieţii în Cristos ca centru al vieţii de credinţă;
  • în fine, trebuie să considere ca sarcină prioritară pregătirea unor cateheţi care să aibă o credinţă profundă.

înapoi la cuprins

Note:
1 GS 1.
2 GS 2.
3 Ibid.
4 Cf. SRS 35.
5 SRS 13b; cf. EN 30.
6 Cf. CT 29f.
7 SRS 41; cf. Documente ale Sinodului Episcopilor, II: De Iustitia in mundo (30 noiembrie 1971), III, «Educarea pentru dreptate»: AAS 63 (1971) pp. 935-937; LC 77.
8 SRS 42; cf ChL 42; CEC 2444-2448; TMA 51.
9 Cf. Ioan al XXIII-lea, Encicl. Pacem in Terris (11 aprilie 1963), 9-27: AAS 55 (1963), pp. 261-270. Aici sunt semnalate acele drepturi ale omului pe care Biserica le consideră fundamentale, în timp ce la numerele 28-34 (AAS 55 [1963], pp. 270-273) sunt indicate principalele «îndatoriri ale omului». Cateheza trebuie să urmărească cu atenţie ambele aspecte.
10Cf. SRS 15a.
11 Cf. PP 14; CA 29.
12 ChL 5d; cf. SRS 26b; VS 31c.
13 Cf. ChL 5a; Sinod 1985, II, D, 1.
14 Cf. SRS 15; CEC 2444; CA 57b.
15 ChL 37a; cf. CA 47c.
16 Cf. AG 22a.
17 GS 5.
18 GS 54.
19 GS 56c.
20 Cf. EN 20; CT 53.
21 GS 19.
22 Ibid.
23 EN 55; Cf. GS 19 şi LG 41.
24 Sinod 1985, II, A, 1.
25 ChL 4.
26 Cf. RM 38.
27 CA 29 ad c; 46c.
28 Cf. GS 36. Ioan Paul al II-lea, în enciclica “Dominum et vivificantem” (18 mai 1996), n. 38, face această apropiere: «Prin efectele ei, ideologia “morţii lui Dumnezeu” se dovedeşte a fi ideologia “morţii omului”».
29 VS 101; cf. EV 19-20.
30 Cf. CT 3; MPD 4.
31 TMA 36b; cf GS 19c.
32 EN 52; cf. CT 19 şi 42.
33 EN 56.
34 EN 52.
35 EN 48; cf. CT 54; ChL 34b; DGC (1971) 6; Sinod 1985, II, A, 4.
36 EN 52.
37 Cf. EN 52; CT 44.
38 Cf ChL 34b; RM 33d.
39 LG 10.
40 Sinod 1985, I, 3.
41 Ibid.
42 Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Scrisoarea Communionis Notio (28 mai 1992), n. 1: AAS 85 (1993), p. 838; TMA 36e.
43 Cf. CT 19b.
44 Cf. CT 43.
45 Cf. CT 27b.
46 Cf. CT 27.
47 DV 10c.
48 Cf. CT 30.
49 CT 23.
50 Cf. CT 58.
51 Cf. EN 63.
52 Cf. FC 4b; ChL 3e.
53 GS 11; cf. GS 4.
54 Cf. GS 62e; FC 5c.

Comentarii:0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vestirea Evangheliei în lumea de azi

Updated on 2018-04-12T10:28:22+02:00, by Editor Cateheza.ro.