PARTEA I
Cateheza în misiunea evanghelizatoare a Bisericii

CAPITOLUL I 

Revelația și transmiterea ei
prin evanghelizare

Revelația privind planul providențial al lui Dumnezeu

36. «Dumnezeu, care creează și ține toate prin Cuvântul Său, oferă oamenilor, în lumea creată, o mărturie permanentă despre Sine».1 Omul este, prin natură și vocație, «capabil de Dumnezeu»; poate așadar, când ascultă mesajul Creației, să ajungă la certitudinea că Dumnezeu, cauza și scopul a toate, există și i se poate revela omului.

Constituția Dei Verbum a Conciliului Vatican II a descris Revelația ca fiind actul prin care Dumnezeu li se manifestă în mod personal oamenilor. Dumnezeu se arată a fi Cel care vrea să se comunice pe sine, permițându-i persoanei umane să participe la natura sa divină.2 El își realizează astfel planul de iubire.

«I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea și înțelepciunea Sa, să Se dezvăluie și să facă cunoscut misterul voinței Sale… pentru a-i chema și a-i primi la împărtășire cu El».3

37. Acest plan providențial4 al Tatălui, revelat pe deplin în Isus Cristos, se realizează prin puterea Duhului Sfânt și cuprinde:

  • revelația despre Dumnezeu, despre «profunzimea adevărului»5 său, despre «taina»6 sa, despre adevărata vocație și demnitate a persoanei umane;7
  • oferirea mântuirii pentru toți oamenii, ca un dar al harului și milostivirii lui Dumnezeu,8 care implică eliberarea de rău, de păcat, de moarte;9
  • chemarea definitivă de a aduna laolaltă, în familia lui Dumnezeu, toți fiii risipiți, realizându-se astfel unirea frățească a tuturor oamenilor.10

Revelația: fapte și cuvinte

38. Pentru a se revela omului, Dumnezeu, în nemărginirea Sa, recurge la o pedagogie:11 se slujește de evenimente și de cuvinte omenești pentru a-și comunica planul; o face progresiv și în etape,12 pentru a se apropia mai bine de oameni. Într-adevăr, Dumnezeu acționează astfel încât oamenii să ajungă la cunoașterea planului său de mântuire prin intermediul evenimentelor istoriei mântuirii și a cuvintelor inspirate care le însoțesc și le explică.

«Această economie a Revelației se împlinește prin fapte și cuvinte legate strâns între ele, astfel încât:

  • ucrările săvârșite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief și confirmă învățătura și realitățile semnificate prin cuvinte,
  • iar cuvintele proclamă lucrările și luminează misterul conținut în ele».13

39. Evanghelizarea, care transmite lumii Revelația, se realizează și ea prin fapte și cuvinte. Ea este deopotrivă mărturie și vestire, cuvânt și sacrament, învățătură și angajare.

În ce o privește, cateheza transmite faptele și cuvintele Revelației: ea trebuie să le proclame și să le prezinte și, totodată, să lumineze misterele profunde pe care le cuprinde. Pe de altă parte, cateheza nu numai că reamintește minunile săvârșite de Dumnezeu în trecut, ci, cu ajutorul Revelației care este izvor de lumină pentru om, interpretează semnele timpului și viața prezentă a oamenilor pentru că în acestea se împlinește planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii.14

Isus Cristos, mijlocitorul și plinătatea Revelației

40. Dumnezeu s-a revelat treptat oamenilor, prin intermediul profeților și a evenimentelor mântuitoare, până la desăvârșirea Revelației prin trimiterea propriului Său Fiu:15

«Prin toată prezența și manifestarea Sa, prin cuvinte și fapte, prin semne și minuni, dar mai ales prin moartea Sa și prin glorioasa înviere din morți și, în sfârșit, prin trimiterea Duhului adevărului, Isus Cristos împlinește și desăvârșește Revelația».16

Isus Cristos nu este doar cel mai mare dintre profeți, ci este Fiul veșnic al lui Dumnezeu făcut om; în consecință, este evenimentul ultim către care converg toate evenimentele istoriei mântuirii.17 El este «Cuvântul unic, desăvârșit și definitiv al Tatălui».18

41. Slujirea cuvântului trebuie să pună în evidență această caracteristică admirabilă, proprie economiei Revelației: Fiul lui Dumnezeu intră în istoria oamenilor, își asumă viața și moartea umană și realizează Legământul Nou și definitiv între Dumnezeu și oameni. Rolul propriu al catehezei este să arate cine este Isus Cristos – viața și misterul Lui – și să prezinte credința creștină ca fiind urmare a Persoanei Lui.19 Cateheza trebuie deci să pornească întotdeauna de la Evanghelii, «inima întregii Scripturi, deoarece ele constituie mărturia prin excelență despre viața și învățătura Cuvântului întrupat, Mântuitorul nostru».20

Faptul că Isus Cristos este plinătatea Revelației constituie baza «cristocentrismului»21 catehezei: misterul lui Cristos, în mesajul revelat, nu este un element adăugat la multe altele, ci este centrul în funcție de care sunt ierarhizate și luminate toate celelalte elemente.

Transmiterea Revelației prin Biserică, lucrare a Duhului Sfânt

42. Revelația lui Dumnezeu, care culminează în Isus Cristos, este destinată întregii omeniri: «Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului» (1 Tim 2,4). În virtutea acestei voințe universale de mântuire, Dumnezeu a făcut astfel încât Revelația să fie transmisă la toate popoarele și la toate generațiile, rămânând mereu intactă.22

43. Pentru a împlini planul lui Dumnezeu, Isus Cristos a instituit Biserica pe temelia Apostolilor și, trimițându-le Duhul Tatălui, le-a poruncit să predice Evanghelia în toată lumea. Apostolii, prin cuvinte, prin fapte și prin scrieri, au împlinit cu fidelitate acest mandat.23

Această Tradiție apostolică se continuă în Biserică și de către Biserică. Iar Biserica în totalitatea ei, păstori și credincioși, veghează la păstrarea și transmiterea acesteia. Într-adevăr, în Biserică, Evanghelia își păstrează integritatea și rămâne vie: ucenicii lui Isus Cristos o contemplă și o meditează neîncetat, o trăiesc zi de zi și o vestesc în misiune. Duhul Sfânt nu încetează să dea rodnicie Bisericii atunci când ea trăiește Evanghelia; o face să sporească necontenit în înțelegerea Evangheliei, o impulsionează și o susține în sarcina de a o vesti pe întreg pământul.24

44. Păstrarea intactă a Revelației, cuvânt al lui Dumnezeu conținut în Tradiție și în Scriptură, ca și transmiterea ei continuă, se bucură de o garanție de autenticitate. Magisteriul Bisericii, susținut de Duhul Sfânt și având «carisma adevărului», are misiunea de a «interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu».25

45. Biserica, «sacrament universal de mântuire»,26 însuflețită de Duhul Sfânt, transmite Revelația prin intermediul evanghelizării: face cunoscută Vestea cea Bună a planului de mântuire al lui Dumnezeu și, prin sacramente, transmite darurile divine.

Lui Dumnezeu care se revelează i se datorează ascultarea credinței, în virtutea căreia omul aderă liber la «Evanghelia harului lui Dumnezeu» (Fp 20,24), cu deplinul asentiment al minții și al voinței. Călăuzit de credință, dar al Duhului, omul ajunge să-l contemple și să-l guste pe Dumnezeul iubirii care, în Cristos, a revelat bogățiile slavei Sale.27

Evanghelizarea28

46. Biserica «există pentru a evangheliza»,29 adică «pentru a duce Vestea cea Bună în toate păturile societății umane și pentru ca, sub influența acesteia, să transforme din interior și să reînnoiască omenirea».30 Mandatul misionar primit de la Isus cuprinde diferite aspecte intim legate între ele: «vestiți» (Mc 16,15), «faceți ucenici și învățați-i»,31 «fiți martorii mei»,32 «botezați»,33 «faceți aceasta în amintirea mea» (Lc 22,19), «iubiți-vă unii pe alții» (In 15,12). Vestire, mărturisire, învățare, sacramente, iubirea aproapelui, formarea ucenicilor: tot atâtea aspecte care sunt căi și mijloace pentru transmiterea unicei Evanghelii și care constituie elementele evanghelizării.

Unele dintre ele au o asemenea importanță încât uneori există tendința de a fi identificate cu acțiunea evanghelizatoare. Totuși, «nici o definiție parțială și fragmentară nu poate da seama de realitatea bogată, complexă și dinamică a evanghelizării».34 Există riscul de a o sărăci, de a o mutila chiar. Or, evanghelizarea trebuie să-și dezvolte «totalitatea»35 și să-și incorporeze bipolaritatea proprie: mărturie și vestire,36 cuvânt și sacrament,37 schimbare interioară și transformare socială.38 Cei care evanghelizează trebuie să știe să acționeze cu o «viziune globală»39 asupra evanghelizării și să o identifice cu ansamblul misiunii Bisericii.40

Procesul de evanghelizare

47. Biserica, deși cuprinde în sine plinătatea mijloacelor de mântuire, acționează în etape.41 Decretul conciliar Ad Gentes a explicat foarte clar dinamica procesului de evanghelizare: mărturie creștină, dialog și manifestare a iubirii (11-12), vestire a Evangheliei și chemare la convertire (13), catehumenat și inițiere creștină (14), formare a comunității creștine prin sacramente și slujiri (15-18).42 Acesta este dinamismul implantării și edificării Bisericii.

48. De aceea, evanghelizarea trebuie înțeleasă ca proces prin care Biserica, însuflețită de Duhul Sfânt, vestește și răspândește Evanghelia în lumea întreagă:

  • Biserica, animată de iubire, pătrunde și transformă întreaga ordine temporală, asumând și reînnoind culturile;43
  • mărturie44 printre popoare despre noul mod de a fi și de a trăi care îi caracterizează pe creștini;
  • proclamă explicit Evanghelia, prin «cea dintâi vestire»45 și cheamă astfel la convertire;46
  • îi inițiază la credință și la viața creștină, prin «cateheză»47 și prin «sacramentele inițierii»,48 pe cei care se convertesc la Isus Cristos sau pe cei care revin la hotărârea de a-l urma, înglobându-i și pe unii și pe alții în comunitatea creștină;49
  • dezvoltă neîncetat la cei credincioși darul comuniunii,50 prin educarea permanentă a credinței (prin omilii sau alte forme ale slujirii Cuvântului), prin sacramente și prin exercitarea iubirii frățești;
  • promovează fără încetare misiunea,51 trimițându-i pe toți ucenicii lui Cristos să vestească Evanghelia, prin cuvinte și fapte, în lumea întreagă.

49. În consecință, procesul de evanghelizare52 e organizat în etape sau «momente esențiale»:53 activitate misionară, pentru necredincioși și pentru cei care trăiesc în indiferență religioasă; activitate catehetică de inițiere, pentru cei care aleg Evanghelia și pentru cei care au nevoie să-și completeze sau să-și restructureze inițierea; acțiune pastorală, pentru credincioșii creștini care au atins deja un nivel de maturitate în sânul comunității creștine.54 Aceste momente nu constituie etape definitive, ci etape ce pot fi reluate, la nevoie, întrucât oferă hrana evanghelică cea mai potrivită creșterii spirituale a fiecăruia sau a comunității înseși.

Slujirea Cuvântului lui Dumnezeu în evanghelizare

50. Slujirea cuvântului55 este un element fundamental al evanghelizării. Prezența creștină printre diversele grupuri umane și mărturia vieții au nevoie să fie luminate și justificate de vestirea explicită a lui Isus Cristos, Domnul. «Nu există o reală evanghelizare dacă numele, învățătura, viața, făgăduințele, Împărăția și misterul lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu, nu sunt proclamate».56 Chiar și cei care sunt deja ucenici ai lui Cristos au nevoie să primească neîncetat hrana cuvântului lui Dumnezeu, pentru a crește în viața creștină.57

Slujirea Cuvântului, în evanghelizare, transmite Revelația prin Biserică, folosind «cuvinte» omenești. Însă acestea fac întotdeauna referire la «fapte» sau «lucrări»: la cele pe care Dumnezeu le-a înfăptuit și continuă să le înfăptuiască, mai ales în liturgie; la mărturia de viață a creștinilor; la acțiunea de transformare pe care aceștia, împreună cu atâția oameni de bunăvoință, o realizează în lume. Aceste cuvinte omenești ale Bisericii constituie mijlocul de care se slujește Duhul Sfânt pentru a continua dialogul cu omenirea. Într-adevăr, El este agentul principal al slujirii Cuvântului, Cel prin care glasul viu al Evangheliei răsună în Biserică și, prin ea, în lume».58

Sunt «multe feluri»59 de a exercita slujirea cuvântului. Pe vremea Apostolilor,60 deja, din dorința de a oferi Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod cât mai adaptat, Biserica a realizat această slujire în numeroase forme.61 Toate acestea slujesc vehiculării acestor funcții de bază pe care slujirea cuvântului este chemată să le împlinească.

Funcțiile și formele slujirii Cuvântului lui Dumnezeu

51. Principalele funcții ale slujirii Cuvântului sunt:

Convocarea și chemarea la credință

Este funcția ce se deduce imediat din mandatul misionar dat de Isus. Ea se realizează prin «întâia vestire», adresată celor necredincioși: celor care au ales să nu creadă, celor care aparțin altor religii…62 Trezirea sentimentului religios la copii, în familiile creștine, este și ea o formă foarte importantă a acestei sarcini.

Inițierea

Cei care, îndemnați de har, se hotărăsc să-l urmeze pe Isus sunt «introduși în viața de credință, în liturgia și în dragostea Poporului lui Dumnezeu».63 Biserica împlinește această funcție, în mod fundamental, prin cateheză, în strânsă leg ătură cu sacramentele inițierii, indiferent dacă acestea au fost sau urmează a fi primite. Printre cele mai importante forme se numără: cateheza făcută în timpul catehumenatului adulților nebotezați; cateheza adulților botezați care doresc să revină la credință sau a acelora care au nevoie de completarea inițierii; cateheza copiilor și a tinerilor, care are în sine caracterul unei inițieri. Tot astfel, educația creștină primită în sânul familiei și învățământul religios din școală exercită o funcție de inițiere.

Educarea permanentă a credinței

În diferite regiuni, este numită și «cateheză permanentă».64

Ea se adresează creștinilor inițiați în privința elementelor de bază, dar care au nevoie să-și hrănească și să-și consolideze neîncetat credința, pe parcursul întregii lor vieți. Această funcție se realizează sub forme foarte diverse: «sistematice sau ocazionale, individuale sau comunitare, organizate sau spontane etc.».65

Funcția liturgică

Slujirea cuvântului are și o funcție liturgică, întrucât, atunci când este exercitată în cadrul unei acțiuni sacre, constituie o parte integrantă a acesteia.66 Ea se exprimă în cel mai înalt grad prin omilie. Intervențiile și îndemnurile din timpul liturgiei cuvântului constituie și ele alte forme. Trebuie menționată aici, ca o primă formă de educație a credinței, pregătirea imediată pentru primirea diverselor sacramente, pentru celebrările sacramentale și, mai ales, pentru participarea credincioșilor la euharistie.

Funcția teologică

Aceasta are ca scop dezvoltarea înțelegerii credinței, înscriindu-se în dinamica lui fides quaerens intellectum («credința ce caută să înțeleagă»).67 Pentru a îndeplini această funcție, teologul trebuie să intre în contact și să dialogheze cu curentele filozofice de gândire, cu ideile umaniste care marchează cultura și cu științele umane. Această funcție se articulează sub diverse forme care favorizează «expunerea sistematică și studiul științific al adevărurilor de credință».68

52. Formele importante ale slujirii Cuvântului sunt: întâia vestire sau propovăduirea misionară; cateheza pre- și postbaptismală; forma liturgică și forma teologică. Se întâmplă adesea ca aceste forme – din motive pastorale – să trebuiască să asume mai multe funcții. De exemplu, cateheza trebuie să împlinească frecvent, în afara funcției sale de inițiere, și unele sarcini misionare. Chiar și omilia, în funcție de împrejurări, trebuie să împlinească sarcina convocării și inițierii organice.

Convertirea și credința

53. Aducând lumii Vestea cea Bună a Revelației, evanghelizarea îi cheamă pe toți oamenii la convertire și la credință.69 Chemarea lui Isus, «Convertiți-vă și credeți în Evanghelie!» (Mc 1,15), răsună și astăzi datorită lucrării evanghelizatoare a Bisericii.

Credința creștină înseamnă, înainte de toate, convertire la Isus Cristos,70 adeziune deplină și sinceră la persoana lui și hotărâre de a-l urma.71 Credința este o întâlnire personală cu Isus Cristos; înseamnă a-i deveni ucenic, ceea ce înseamnă a te angaja să gândești ca El, să judeci ca El și să trăiești așa cum a trăit El.72 Credinciosul se alătură astfel comunității ucenicilor și își însușește credința Bisericii.73

54. Acest «da» spus lui Isus Cristos, plinătatea Revelației Tatălui, are o dublă dimensiune: abandonarea încrezătoare în mâinile lui Dumnezeu și asentimentul plin de iubire față de tot ce ne-a revelat El. Acestea nu sunt posibile decât prin acțiunea Duhului Sfânt.74

«Prin ascultarea credinței,

  • omul se încredințează total, în mod liber, lui Dumnezeu,
  • oferindu-i lui Dumnezeu care se revelează supunerea deplină a minții și a voinței și dându-și de bunăvoie adeziunea la revelația făcută de El».75

«A crede» are deci o dublă referință: la persoană și la adevăr; la adevăr prin încredere în persoana care îl atestă».76

55. Credința implică o schimbare a vieții, o «metanoia»,77 adică o schimbare profundă a privirii și a inimii; ea îl duce pe credincios la «un nou mod de a fi, de a trăi, de a conviețui, un mod de viață inaugurat de Evanghelie».78 Această schimbare a vieții se manifestă la toate nivelurile existenței creștinului: în viața lui interioară de adorație și de acceptare a voinței lui Dumnezeu; în participarea la misiunea Bisericii; în viața conjugală și familială; în viața profesională; în activitățile economice și sociale.

Credința și convertirea pornesc din «inimă», adică din profunzimea persoanei umane, și o angajează în întregime. Prin întâlnirea cu Isus Cristos și prin adeziunea față de persoana lui, ființa umană își vede împlinite desăvârșit cele mai intime așteptări, află ceea ce căuta dintotdeauna și dobândește din abundență.79 Credința răspunde acelei «așteptări»,80 adesea inconștiente și întotdeauna limitate, de a cunoaște adevărul despre Dumnezeu, despre om și destinul lui. Ea este ca un izvor cu apă proaspătă81 în calea omului, pelerin plecat în căutarea căminului lui.

Credința este un dar de la Dumnezeu. Ea nu poate lua naștere în adâncul inimii omului decât ca rod al harului Lui, «care-i iese în întâmpinare și îl ajută»82 și ca răspuns, total liber, la chemarea Duhului Sfânt care îi mișcă inima și i-o îndreaptă spre Dumnezeu, făcându-l «să îmbrățișeze și să creadă cu bucurie adevărul».83

Fecioara Maria a trăit în mod desăvârșit aceste dimensiuni ale credinței. Biserica venerează în ea «realizarea cea mai pură a credinței».84

Procesul de convertire permanentă

56. Credința este un dar menit să se dezvolte în inimile credincioșilor.85 De fapt, adeziunea la Isus Cristos declanșează un proces de convertire permanentă care va dura toată viața.86 Persoana care ajunge la credință este asemenea unui nou-născut87 care, încetul cu încetul, crește și devine adult până la starea «omului desăvârșit», «până la măsura vârstei plinătății lui Cristos.»88

În cadrul procesului de credință și convertire sunt de subliniat diferite momente esențiale din punct de vedere teologic:

a) Interesul față de Evanghelie: Primul moment este cel în care întâia vestire suscită, în inima necredinciosului, a celui indiferent sau a credinciosului aparținând altei religii, un interes față de Evanghelie, fără să fie încă vorba de o decizie fermă. Această primă aplecare a spiritului omului față de credință, care este deja un rod al harului, poartă numeroase nume: «înclinare spre credință»,89 «pregătire pentru Evanghelie»,90 «căutare religioasă».91 Biserica îi numește pe cei care manifestă această preocupare «simpatizanți».92

b) Convertirea. Acest prim interes față de Evanghelie reclamă o perioadă de cercetări93 înainte de a deveni o alegere hotărâtă. Opțiunea pentru credință este o decizie care trebuie bine cântărită. Această căutare, sub acțiunea Duhului Sfânt și în urma vestirii kerygmei, duce la convertirea care, bineînțeles, va fi una «inițială»,94 dar care înseamnă deja adeziune la Isus Cristos și dorință de a merge pe urmele Lui. Această «opțiune fundamentală» stă la baza întregii vieți creștine a ucenicului Domnului.95

c) Mărturisirea de credință. Abandonarea față de Isus Cristos face să se nască în cei credincioși dorința de a-L cunoaște mai bine și de a se identifica cu El. Cateheza îi inițiază în cunoașterea credinței și în deprinderea vieții creștine, favorizând un itinerar spiritual care să antreneze «o schimbare progresivă a mentalității și a comportamentului»96 care cuprinde renunțări și lupte, dar și bucurii pe care Dumnezeu le dăruiește fără măsură. Ucenicul lui Cristos devine atunci gata pentru o mărturisire a credinței vie, explicită și activă.97

d) Calea spre desăvârșire. Această maturitate inițială, sursă a mărturisirii de credință, nu este ultima etapă a procesului permanent de convertire. Mărturisirea de credință de la Botez este baza unui edificiu spiritual menit să crească. Cel botezat, însuflețit mereu de Duhul Sfânt, hrănit de sacramente, de rugăciune și de practicarea iubirii și ajutat prin multiplele forme de educare permanentă la credință, caută să-și însușească dorința lui Cristos: «Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru din ceruri este desăvârșit» (Mt 5,48).98 Este chemarea la plinătate adresată tuturor celor botezați.

57. Slujirea Cuvântului se află în slujba acestui proces de convertire deplină. Întâia vestire cheamă la credință; cateheza oferă o bază pentru convertire și o structură de fond pentru viața creștină; educarea permanentă la credință – în cadrul căreia omilia ocupă un loc privilegiat – este hrana de care orice organism adult are nevoie pentru a trăi.99

Evanghelizarea și diferitele situații socio-religioase

58. În tabloul religios complex și dinamic ce se înfățișează evanghelizării, «trei situații»100 reclamă în mod deosebit reacții adecvate și diferențiate.

a) Situația «popoarelor, a grupurilor umane, a contextelor socio-culturale în care persoana lui Cristos și Evanghelia nu sunt cunoscute, sau în care nu există comunități creștine suficient de consolidate pentru a putea întrupa credința în mediul lor și pentru a vesti pe Cristos și Evanghelia altor grupuri».101 Această situație necesită «misiunea ad gentes»,102 cu o activitate evanghelizatoare centrată, de preferință, pe tineri și adulți. Particularitatea acesteia ține de faptul că ea se adresează necreștinilor și îi cheamă la convertire. În această situație, cateheza se face, în mod obișnuit, în cadrul pregătirii pentru Botez.

b) Mai sunt și alte situații sau, într-un context socio-cultural determinat, există «comunități creștine având structuri ecleziale puternice și adaptate, cu credință și viață fervente, care dau mărturie despre Evanghelie în mediul lor și care devin conștiente de datoria unei misiuni universale».103 Aceste comunități au nevoie de o intensă «activitate pastorală a Bisericii», din moment ce sunt constituite din persoane și familii cu un profund simț creștin. În acest context, cateheza copiilor, a adolescenților și a tinerilor trebuie să promoveze adevărate procese de inițiere creștină bine organizate, care să le permită să atingă vârsta maturității având o credință consolidată. Din evanghelizați, să-i facă evanghelizatori. Și în aceste situații, pentru formarea creștină a adulților sunt adoptate diverse metode.

c) În numeroase țări de veche tradiție creștină și uneori și în Bisericile mai tinere se întâlnește o «situație intermediară»,104 în care «grupuri întregi de persoane botezate au pierdut simțul credinței vii sau merg până la a nu se mai recunoaște ca mădulare ale Bisericii, ducând o viață îndepărtată de Cristos și de Evanghelie».105 Această situație cere o «nouă evanghelizare». Caracteristica acesteia constă în faptul că activitatea misionară se adresează unor persoane botezate, de toate vârstele, care trăiesc într-un context religios în care referințele creștine există, însă nu mai sunt percepute decât din afară. În această situație, prioritare devin întâia vestire și o cateheză de bază.

Interdependența dintre activitățile evanghelizatoare în aceste situații

59. Evident, aceste situații socio-religioase sunt diferite și ele nu trebuie asimilate. Această diversitate, ce a caracterizat întotdeauna activitatea misionară a Bisericii, cunoaște astăzi, în această lume schimbătoare, un aspect nou. Într-adevăr, diverse situații coexistă pe același teritoriu. În marile orașe, de exemplu, trebuie să se facă față atât situației care cere «misiune ad gentes» cât și celei care cere o «nouă evanghelizare». Și, concomitent, aici există și comunități creștine misionare edificate printr-o «activitate pastorală» adaptată. Din ce în ce mai des, în zilele noastre, pe teritoriul unei Biserici particulare trebuie să se facă față ansamblului acestor situații. «Frontierele păstoririi credincioșilor, ale noii evanghelizări și ale activității misionare nu mai pot fi clar definite și nici nu se pot face între ele delimitări sau compartimentări rigide».106 Practic, «fiecare o influențează pe cealaltă, o stimulează, și îi vine în ajutor».107

De aceea, în vederea unei îmbogățiri reciproce între activitățile evanghelizatoare care coexistă, trebuie să se țină cont de următoarele:

  • misiunea ad gentes, indiferent de zona sau mediul în care este realizată, este în cea mai mare măsură sarcina specific misionară pe care Isus a încredințat-o Bisericii; în consecință, ea este modelul prin excelență al oricărei activități misionare a Bisericii. «Noua evanghelizare» nu poate nici înlătura, nici înlocui «misiunea ad gentes», care rămâne activitatea misionară specifică și primară.108
  • «Modelul oricărei cateheze este catehumenatul în vederea Botezului. El constituie formarea specifică prin care adultul convertit la credință este călăuzit la mărturisirea de credință baptismală în timpul vigiliei pascale».109 Această formare catehumenală trebuie să inspire și celelalte forme de cateheză în obiectivele și dinamismul lor.
  • «Cateheza adulților, adresându-se unor persoane capabile de adeziune pe deplin responsabilă, trebuie considerată forma de cateheză privilegiată, față de care toate celelalte – fără a fi mai puțin necesare – sunt, într-un fel, subordonate.110 În consecință, cateheza ce se adresează celorlalte segmente de vârstă trebuie să țină seama de cea a adulților și să alcătuiască împreună cu ea un proiect catehetic coerent de pastorală diecezană.

În acest fel, cateheza, care face parte din misiunea evanghelizatoare a Bisericii și constituie un «moment» esențial al acesteia, își află în evanghelizare dinamismul misionar care o face rodnică și care îi conferă identitatea proprie. Slujirea catehetică este, așadar, o slujire bisericească fundamentală în împlinirea mandatului misionar încredințat de Isus.

înapoi la cuprins

Note:
1 DV 3.
2 Cf. 2 Pt 1,4; CEC 51-52.
3 DV 2.
4 Cf. Ef 1,9.
5 DV 5.
6 EN 11.
7 Cf. GS 22a.
8 Cf Ef 2,8; EN 27.
9 Cf. EN 9.
10 Cf. In 11,52; AG 2b şi 3a.
11 Cf. DV 15; CT 58; ChL 61; CEC 53 şi 122; Sf. Irineu de Lyon, Adversus haereses, III, 20, 2: SCh 211, 389-393. Vezi infra Partea III, cap. 1.
12 CEC 54-64.
13 DV 2.
14 Cf. DGC (1971) 11b.
15 Cf. Evr 1,1-2.
16 DV 4.
17 Cf. Lc 24,27.
18 CEC 65; Sfântul Ioan al Crucii spune: «Dumnezeu ne-a spus totul în acest unic Cuvânt»: Urcarea Carmelului, 2, 22; cf. Liturgia Orelor, Oficiul lecturilor de luni din săptămâna a II-a din Advent.
19 Cf. CT 5; CEC 520 şi 2053.
20 CEC 125 care citează DV 18.
21 CT 5. Tema cristocentrismului este abordată mai detaliat în «Finalităţile catehezei: comuniunea cu Isus Cristos» (partea I, cap. 3) şi în «Cristocentrismul mesajului evanghelic» (Partea II, cap. 1).
22 Cf. DV 7.
23 Cf. DV 7a.
24 Cf. DV 8 şi CEC 75-79.
25 DV 10b; cf. CEC 85-87.
26 LG 48; AG 1; GS 45; cf. CEC 774-776.
27 Cf. Col 1,26.
28 În Dei Verbum (nn. 2-5) şi în CBC (nn. 50-175), se vorbeşte despre credinţă ca răspuns la Revelaţie. Aici, din raţiuni catehetice şi pastorale, am preferat să legăm credinţa mai mult de evanghelizare decât de revelaţie. De fapt, în mod normal, aceasta din urmă ajunge la omul modern prin intermediul misiunii evanghelizatoare a Bisericii.
29 EN 14.
30 EN 18.
31 Cf. Mt 28,19-20.
32 Cf. Fp 1,8.
33 Cf. Mt 28,19.
34 EN 17.
35 EN 28.
36 Cf. EN 22a.
37 Cf. EN 47b.
38 Cf. EN 18.
39 EN 24d.
40 Cf. EN 14.
41 Cf. AG 6b.
42 În dinamismul evanghelizării trebuie să distingem «situaţiile iniţiale» (initia), «dezvoltările progresive» (gradus) şi situaţia de maturitate: «Pentru orice condiţie sau stare trebuie să corespundă acte şi mijloace adecvate» (AG 6b).
43 Cf. EN 18-20 şi RM 52-54; AG 11-12 şi 22.
44 Cf. EN 21 şi 41; RM 42-43; AG 11.
45 EN 51.52.53. cf. CT 18.19.21.25; RM 44.
46 Cf. AG 13; EN 10 şi 23; CT 19; RM 46.
47 EN 22; CT 18; cf. AG 14 şi RM 47.
48 AG 14; CBC 1212; cf. CBC 1229-1233.
49 Cf. EN 23; CT 24; RM 48-49; AG 15.
50 Cf. ChL 18.
51 Cf. ChL 32 unde se arată legătura strânsă dintre «comuniune» şi «misiune».
52 Cf. EN 24.
53 CT 18.
54 Cf. AG 6f; RM 33 şi 48.
55 Cf. Fp 6,4. Slujirea Cuvântului divin este exercitată în Biserică de:
– slujitorii hirotoniţi (cf. C.I.C., 756-757);
– membrii institutelor de viaţă consacrată, în virtutea consacrării lor lui Dumnezeu (cf. C.I.C., 758);
– credincioşii laici, în virtutea botezului şi a mirului (cf. C.I.C., 759).
«Cât despre termenul slujire (servitium), trebuie subliniat că doar o referire constantă la unicul izvor care este slujirea lui Cristos… permite, într-o oarecare măsură, aplicarea în cazul credincioşilor laici a termenului de slujire, fără ambiguitate… În acest sens originar, termenul exprimă pur şi simplu lucrarea prin care mădularele Bisericii prelungesc, în sânul Bisericii şi în folosul lumii, «misiunea şi slujirea lui Cristos» (cf. LG 34). Dimpotrivă, când termenul este folosit în legătură cu şi comparând între ele diversele munera şi officia, trebuie să avertizăm cu claritate că numai în virtutea hirotonirii îşi dobândeşte acea plinătate şi acea univocitate de sens pe care Tradiţia i le-a atribuit dintotdeauna» (Ioan Paul al II-lea, Alocuţiune la Simpozionul «Participarea credincioşilor laici la slujirea preoţească», n. 4: L’Osservatore Romano [23 aprilie 1994], p. 4).
56 EN 22; cf. EN 51-53.
57 Cf. EN 42-45; 54-57.
58 DV 8c.
59 PO 4b. cf. cd 13c.
60 Găsim forme foarte variate ale acestei slujiri unice în Noul Testament: «vestire», «învăţare», «îndemn»… varietatea expresiilor este remarcabilă.
61 Modalităţile  prin care este canalizată slujirea unică a Cuvântului nu sunt, în realitate, intrinseci mesajului creştin. Este vorba mai degrabă de accentuări, de dezvoltări mai mult sau mai puţin explicite, adaptate la situaţiile de credinţă ale fiecărei persoane sau ale fiecărui grup uman în contextul în care trăiesc.
62 Cf. EN 51-53.
63 AG 14.
64 Raţiuni diverse legitimează expresiile «educare permanentă a credinţei» sau «cateheză permanentă», cu condiţia de a nu se relativiza caracterul prioritar, fundamental, structurant şi specific al catehezei, înţeleasă ca iniţiere de bază. Expresia «educare permanentă a credinţei» a cunoscut o utilizare mai largă în activitatea catehetică de după Vatican II indicând doar un al doilea grad al catehezei, consecutiv catehezei de iniţiere, şi nicidecum activitatea catehetică în totalitate. Pentru felul în care se face distincţia între formarea de bază şi formarea permanentă, în legătură cu formarea preoţilor, a se vedea: Ioan Paul al II-lea, Îndemnul apostolic postsinodal Pastores dabo vobis, capitolele V şi VI, mai ales n. 71: AAS 84 (1992).
65 DGC (1971) 19d.
66 Cf. SC 35; CBC 1154.
67Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Instrucţiunea Donum veritatis despre vocaţia eclezială a teologului (24 mai 1990), n. 6: AAS 82 (1990), p. 1552.
68 DGC (1971) 17; cf. GS 62g.
69 Cf. Rm 10,17; LG 16 şi AG 7; cf. CBC 846-848.
70 Cf. AG 13a.
71 Cf. CT 5b.
72 Cf. CT 20b.
73 Cf. CBC 166-167.
74 Cf. CBC 150, 153 şi 176.
75 DV 5.
76 CBC 177.
77 Cf. EN 10; AG 13b; CBC 1430-1431.
78 EN 23.
79 Cf. AG 13.
80 Cf. RM 45c.
81 Cf. RM 46d.
82 DV 5; cf. CBC 153.
83 DV 5; CBC 153.
84 CBC 149.
85 CT 20a: «Trebuie făcută să crească, la nivelul cunoaşterii şi în viaţă, sămânţa credinţei semănată de Duhul Sfânt o dată cu întâia vestire».
86 Cf. RM 46b.
87 Cf. 1 Pt 2,2; Evr 5,13.
88 Ef 4,13.
89 RICA 12.
90 Cf. Eusebiu din Cezareea, Preparatio evangelica, I, 1: SCh 206, 6; LG 16; AG 3a.
91 ChL 4c.
92 RICA 12 şi 111.
93 Cf. RICA 6 şi 7.
94 AG 13b.
95 Cf. AG 13; EN 10; RM 46; VS 66; RICA 10.
96 AG 13b.
97 Cf. MPD 8b; CBC 187-189.
98 Cf. LG 11c; 40b; 42e.
99 Cf. DV 24; EN 45.
100 Cf. RM 33.
101 RM 33b.
102 Ibid. Este important să se conştientizeze «contextele» (fines) pe care RM le are în vedere pentru «misiunile ad gentes». Nu este vorba doar de «teritorii» (RM 37 ad a), ci şi de «lumi şi fenomene sociale noi» (RM 37 ad b), cum ar fi marile metropole, lumea tinerilor, a migranţilor… precum şi de «zone culturale sau areopaguri moderne» (RM 37 ad c), cum ar fi lumea comunicaţiilor, a ştiinţei, a ecologiei… În această perspectivă, o Biserică particulară deja implantată într-un teritoriu îşi realizează «misiunea ad gentes» nu numai «ad extra» ci şi «ad intra» faţă de limitele teritoriului ei.
103 RM 33c.
104 RM 33d.
105 RM 33 d.
106 RM 34b.
107 RM 34c. Textul vorbeşte concret despre o îmbogăţire reciprocă între misiunile ad extra şi ad intra. RM 59c arată că «misiunea ad gentes» stimulează dezvoltarea popoarelor, în timp ce «noua evanghelizare» creează în ţările dezvoltate conştiinţa clară a solidarităţii cu ceilalţi.
108 Cf. RM 31; 34.
109 MPD 8.
110 DGC (1971) 20; cf. CT 43; infra partea IV, cap. 2.

Revelația și transmiterea ei prin evanghelizare

Updated on 2018-04-12T10:29:32+02:00, by Editor Cateheza.ro.