1. Conciliul Vatican II recomandase redactarea unui «Directoriu privind instruirea catehetică a poporului creştin».[1] Pentru a împlini acest mandat conciliar, Congregaţia pentru Cler a făcut apel la o comisie de experţi şi a consultat Conferinţele episcopale din întreaga lume, de la care au parvenit numeroase sugestii şi observaţii asupra acestui proiect. Textul elaborat a fost revăzut de o comisie teologică ad hoc şi de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. A fost definitiv aprobat de Paul al VI‑lea la 18 martie 1971 şi promulgat la 11 aprilie în acelaşi an sub titlul: Directoriu Catehetic General.
2. Cei treizeci de ani care s‑au scurs de la încheierea Conciliului Vatican II şi până în pragul celui de‑al treilea mileniu au fost, fără îndoială, rodnici din punctul de vedere al orientărilor şi promovării catehezei. A fost o perioadă care, într‑un fel, i‑a redat Bisericii vitalitatea perioadei ei de început în ce priveşte evanghelizarea, a repus în valoare învăţăturile Părinţilor Bisericii şi a favorizat o înţeleaptă revenire la catehumenatul antic. După anul 1971, Directoriul general pentru cateheză a călăuzit Bisericile particulare pe lungul drum al reînnoirii catehezei. El s‑a dorit a fi un model de referinţă atât în privinţa conţinutului, cât şi în ce priveşte pedagogia şi metodele de urmat.
Drumul pe care l‑a parcurs cateheza în această perioadă a fost pretutindeni marcat de un generos devotament arătat de numeroase persoane, de iniţiative admirabile, de frumoase roade în ce priveşte educarea şi maturizarea în credinţă a copiilor, tinerilor şi adulţilor. Au existat însă şi unele lacune doctrinare şi anumite experienţe care au afectat calitatea catehezei. Ele s‑au datorat, în mare parte, evoluţiei contextului cultural mondial şi anumitor probleme ecleziale ce nu ţin de domeniul catehezei.
3. Magisteriul Bisericii şi‑a arătat neîncetat, de‑a lungul acestor ani, preocuparea faţă de cateheză. Pe toate continentele, un mare număr de episcopi şi Conferinţe episcopale au imprimat un elan remarcabil activităţii catehetice, în mod deosebit prin publicarea unor bune catehisme şi orientări pastorale, prin încurajarea formării de experţi şi prin favorizarea cercetării catehetice. Aceste eforturi au fost rodnice şi au influenţat favorabil practica din domeniul catehetic a Bisericilor particulare. Pe de altă parte, Ritualul pentru iniţierea creştină a adulţilor, promulgat la 6 ianuarie 1972 de Congregaţia pentru Cultul divin, a dat un imbold deosebit reînnoirii catehezei.
Şi trebuie să amintim aici, în mod special, slujirea Papei Paul al VI‑lea, cel care a călăuzit Biserica în prima parte a perioadei de după Conciliu. Ioan Paul al II‑lea a spus: «Prin acţiunile sale, prin predicarea şi prin interpretarea autorizată a Conciliului Vatican II – pe care îl considera drept marele catehism al timpurilor moderne -, prin întreaga sa viaţă, venerabilul meu predecesor Paul al VI‑lea a slujit cateheza Bisericii într‑un mod cu totul exemplar».[2]
4. Un element foarte important, determinant pentru cateheză, l‑a constituit reflecţia angajată cu ocazia Adunării generale a Sinodului Episcopilor privind Evanghelizarea în lumea modernă, din octombrie 1974. Propunerile acestei instanţe au fost prezentate Papei Paul al VI‑lea, care a promulgat îndemnul apostolic Evangelii Nuntiandi la 8 decembrie 1975. Acest document propune, între altele, un principiu ce merită a fi subliniat: catehizarea este o acţiune evanghelizatoare în cadrul misiunii Bisericii. Activitatea catehetică va trebui, pe viitor, să fie considerată ca făcând parte din preocupările proprii îndatoririi misionare din zilele noastre.
Tot astfel, ultima adunare a Sinodului Episcopilor convocat de Paul al VI‑lea în octombrie 1977 a ales cateheza drept temă de analiză şi reflecţie episcopală. Acest sinod a văzut «în reînnoirea catehetică un dar preţios făcut de Duhul Sfânt Bisericii de azi».[3]
5. Ioan Paul al II‑lea a primit această moştenire în 1978 şi a formulat primele orientări în îndemnul apostolic Catechesi Tradendae, din 16 octombrie 1979. Acest îndemn formează, împreună cu îndemnul Evangelii Nuntiandi, un tot unitar şi reinserează în mod plenar cateheza în cadrul evanghelizării.
De‑a lungul pontificatului său, Ioan Paul al II‑lea a exercitat în mod constant un magisteriu de înaltă valoare catehetică. Printre discursurile, scrisorile şi învăţăturile scrise ale sale, se remarcă cele douăsprezece enciclice – de la Redemptor hominis la Ut unum sint: acestea constituie un corpus de doctrină sintetic şi organic, ca aplicare a reînnoirii vieţii ecleziale dorite de Conciliul Vatican II.
Printre aceste documente ale magisteriului lui Ioan Paul al II‑lea, câteva se evidenţiază prin valoarea lor catehetică: Redemptor hominis (4 martie 1979), Dives in misericordia (30 noiembrie 1980), Dominum et vivificantem (18 mai 1986) şi, ca o reafirmare a valabilităţii permanente a mandatului misionar, Redemptoris missio (7 decembrie 1990).
6. Pe de altă parte, adunările generale, ordinare şi extraordinare, ale Sinodului Episcopilor au avut urmări deosebite în domeniul catehezei. De exemplu, sinoadele din 1980 şi 1987 privind misiunea familiei şi vocaţia laicilor botezaţi. Lucrările acestor două sinoade au fost urmate de îndemnurile apostolice ale lui Ioan Paul al II‑lea: Familiaris Consortio (22 noiembrie 1981) şi Christifideles Laici (30 decembrie 1988). La fel, în 1985, Sinodul extraordinar al Episcopilor a marcat decisiv prezentul şi viitorul catehezei. Cu această ocazie s‑a făcut un bilanţ al celor 20 de ani de aplicare a hotărârilor Conciliului Vatican II şi părinţii participanţi la Sinod i‑au propus Sfântului Părinte elaborarea unui catehism universal pentru Biserica Catolică. Ioan Paul al II‑lea nu numai că a primit favorabil această propunere, dar a şi făcut din ea o cauză proprie. La capătul unei munci perseverente şi complexe, «Catehismul Bisericii Catolice» a fost încredinţat episcopilor şi Bisericilor particulare prin Constituţia Apostolică Fidei Depositum, la 11 octombrie 1992.
7. Acest eveniment bogat în semnificaţii, precum şi ansamblul de acte şi intervenţii ale Magisteriului la care ne‑am referit impuneau o revizuire a «Directoriului catehetic general», în scopul adaptării acestui preţios instrument teologic şi pastoral la situaţia şi necesităţile noi. Preluarea acestei moşteniri şi realizarea unei sinteze în funcţie de activitatea catehetică, în perspectiva etapei actuale a vieţii Bisericii, este o slujire a Scaunului Apostolic în folosul tuturor.
Munca de revizuire a Directoriului general pentru cateheză, realizată prin grija Congregaţiei pentru Cler, a fost efectuată de un grup de episcopi şi experţi în teologie şi în cateheză. Textul a fost trimis spre consultare Conferinţelor episcopale, unor diverşi specialişti şi principalelor institute sau centre de studii catehetice; acţiunea a fost făcută respectându‑se, în substanţă, spiritul şi conţinutul textului din 1971.
Noua redactare a Directoriului general pentru cateheză a trebuit să ţină cont, bineînţeles, de două exigenţe majore:
- pe de o parte, inserarea catehezei în evanghelizare, cerută de documentele Evangelii nuntiandi şi Catechesi tradendae;
- pe de altă parte, luarea în considerare a formulărilor de credinţă propuse de Catehismul Bisericii Catolice.
8. Noul Directoriu general pentru cateheză menţine structura de bază a textului din 1971, dar este articulat după cum urmează:
- O expunere de motive preliminară dă indicaţii în sprijinul interpretării şi înţelegerii situaţiilor umane şi ecleziale în lumina credinţei şi cu încredere în vitalitatea seminţelor Evangheliei. Este vorba de diagnosticări concise în vederea actului misionar.
- Prima parte[4] cuprinde trei capitole şi înrădăcinează mai mult cateheza în Constituţia conciliară Dei Verbum, situând‑o în cadrul evanghelizării prezentat de Evangelii Nuntiandi şi Catechesi Tradendae. Oferă totodată o clarificare asupra naturii catehezei.
- Partea a doua[5] cuprinde două capitole. Primul, intitulat «Norme şi criterii pentru prezentarea mesajului evanghelic în cateheză», printr‑o nouă articulare şi într‑o perspectivă îmbogăţită, reuneşte conţinutul capitolului corespunzător din primul text. Al doilea capitol, în totalitate nou, este consacrat prezentării Catehismului Bisericii Catolice ca text de referinţă în transmiterea credinţei prin cateheză şi pentru redactarea catehismelor locale. Textul mai oferă şi principii fundamentale în vederea elaborării catehismelor pentru Bisericile particulare şi locale.
- Partea a treia[6] se prezintă reînnoită în mare măsură, fiind formulate diferit liniile esenţiale ale unei pedagogii a credinţei inspirate de pedagogia divină – o problemă ce priveşte atât teologia, cât şi ştiinţele umaniste.
- Partea a patra[7] este intitulată «Destinatarii catehezei». În cinci capitole succinte sunt examinate situaţiile foarte diferite ale persoanelor cărora li se adresează cateheza, aspectele privind situaţia socio‑religioasă şi, într‑un mod special, problema inculturării.
- Partea a cincea[8] plasează Biserica particulară în centrul de greutate al catehezei; aceasta are ca datorie primordială promovarea, prevederea, supravegherea şi coordonarea întregii activităţi catehetice. Este pusă în valoare, în mod deosebit, descrierea rolurilor ce revin diferiţilor agenţi (care îl au întotdeauna ca punct de referinţă pe păstorul Bisericii particulare), precum şi exigenţele formării în fiecare din cazuri.
- Concluziile, care invită la intensificarea, în zilele noastre, a activităţii catehetice, încununează reflecţia şi orientările printr‑un apel la încredere în acţiunea Duhului Sfânt şi în eficacitatea Cuvântului lui Dumnezeu semănat cu dragoste.
9. Scopul acestui Directoriu este, desigur, acelaşi cu cel al textului din 1971. Într‑adevăr, el îşi propune să enunţe «principiile fundamentale teologico‑pastorale expuse de Magisteriul Bisericii şi în mod special de Conciliul Ecumenic Vatican II, pentru ca acţiunea pastorală a slujirii cuvântului – şi, în mod concret, cateheza – să poată fi astfel conduse şi ordonate într‑un mod cât mai bine adaptat».[9] Intenţia de atunci rămâne şi acum în mod esenţial aceea de a oferi mai degrabă reflecţii şi principii decât de a sugera aplicaţii imediate sau de a oferi directive practice. Acest demers a fost adoptat din următorul motiv: lipsurile şi erorile în materie de cateheză nu vor fi evitate decât înţelegând aşa cum trebuie, încă de la început, natura şi obiectivele catehezei, precum şi adevărurile şi valorile ce trebuie transmise.[10]
Ţine de competenţa episcopatelor să determine aplicarea concretă a acestor principii şi enunţuri, prin orientări şi directorii naţionale, regionale sau diecezane, prin catehisme şi prin orice alte mijloace pe care le vor socoti capabile de a promova eficient cateheza.
10. Este evident că nu toate părţile Directoriului au aceeaşi importanţă. Cele care se referă la Revelaţia divină, la natura catehezei, la criteriile determinante pentru vestirea mesajului creştin sunt universal valabile. În schimb, părţile cu referire la situaţia actuală, la metodologie şi la modalitatea de adaptare a catehezei în funcţie de vârstă şi de contextul cultural trebuie luate mai degrabă ca indicaţii şi orientări.[11]
11. Destinatarii acestui Directoriu sunt în principal episcopii, Conferinţele episcopale şi, în general, cei care, în baza mandatului şi funcţiei lor, au responsabilităţi în domeniul catehezei. Este evident că Directoriul poate fi un instrument util pentru formarea candidaţilor la preoţie, pentru formarea permanentă a preoţilor şi pentru formarea cateheţilor.
Un obiectiv imediat al Directoriului este acela de a servi la redactarea unor directorii de cateheză şi a unor catehisme. În conformitate cu sugestiile făcute de numeroşi episcopi, au fost inserate numeroase note şi referinţe ce pot fi de mare folos în elaborarea unor astfel de instrumente.
12. Întrucât Directoriul se adresează Bisericilor particulare, ale căror situaţii şi nevoi pastorale sunt foarte diverse, este evident că nu au putut fi luate în considerare decât situaţiile comune sau uzuale. Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte descrierea organizării catehezei la diverse nivele. Este bine să se ţină cont de această observaţie în utilizarea Directoriului. Aşa cum remarca textul din 1971, ceea ce ar părea insuficient în anumite regiuni unde cateheza a atins un nivel înalt din punctul de vedere al calităţii şi mijloacelor va părea poate excesiv acolo unde cateheza nu înregistrează încă o asemenea dezvoltare.
13. Publicând acest document, nouă mărturie a preocupării Scaunului apostolic pentru slujirea catehetică, ne dorim ca el să fie primit, examinat şi studiat cu atenţie, ţinându‑se cont de necesităţile pastorale ale fiecărei Biserici particulare, şi totodată să poată duce la un studiu şi o căutare mai aprofundate care să răspundă nevoilor catehezei, precum şi normelor şi orientărilor Magisteriului Bisericii.
Fie ca Preacurata Fecioară Maria, steaua noii evanghelizări, să ne călăuzească la deplina cunoaştere a lui Isus Cristos, Domnul şi Învăţătorul.
«În sfârşit, fraţilor, rugaţi‑vă pentru noi, ca cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie preamărit, ca şi la voi…»
Vatican, 15 august 1997
Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului
Dario Castrillon Hoyos
Arhiepiscop emerit de Bucaramanga
Pro‑Prefect
Crescenzio Sepe
Arhiepiscop titular de Grado
Secretar
Note:
[1] CD 44.
[2] CT 2.
[3] CT 3.
[4] Corespunde celei de-a doua părţi a DGC (1971)
[5] Are aceleaşi obiective ca şi partea a treia a DGC (1971).
[6] Corespunde părţii a patra a DGC (1971)
[7] Corespunde celei de-a cincea părţi a DGC (1971). Cu toate că unii, prezentând motivaţii semnificative, sugeraseră plasarea acestei părţi înaintea celei privind pedagogia, am preferat, având în vedere noua structură a celei de-a treia părţi, să menţinem ordinea textului din 1971. Dorim să subliniem astfel faptul că importanţa rezervată destinatarului este o consecinţă a pedagogiei divine, a «condescendenţei» (DV 13) lui Dumnezeu în istoria mântuirii, a adaptării Lui, în Revelaţie, la condiţia umană.
[8] Ţine cont de toate elementele celei de-a şasea părţi a DGC (1971).
[9] CF. DGC (1971), Introducere.
[10] Cf. ibid.
[11] Cf. ibid.