PARTEA A III-A
Pedagogia credinței

CAPITOLUL I 

Pedagogia lui Dumnezeu,
izvor și model
al pedagogiei credinței1 

Pedagogia lui Dumnezeu

139. «Dumnezeu se poartă cu voi ca față de niște fii. Căci pe care fiu nu-l mustră tatăl său?» (Evr 12,7). Mântuirea omului, finalitate a Revelației, se dovedește a fi, în istorie, și o «pedagogie divină» originală și eficientă. Prin analogie cu uzanțele umane și potrivit categoriilor culturale ale epocii, Dumnezeu este prezentat în Scriptură ca tată milostiv, ca învățător, ca înțelept2 care abordează persoana umană – individ și comunitate – în condiția în care se află, o eliberează din lanțurile răului, o atașează de Sine cu legături de dragoste, o ajută să crească treptat, cu răbdare, până când aceasta ajunge la maturitatea de fiu liber, credincios și ascultător. În acest scop, ca educator genial și clarvăzător, Dumnezeu transformă vicisitudinile vieții poporului Său în lecții de înțelepciune, adaptându-se diferitelor categorii de vârstă și diverselor situații de viață.3 Dă poporului cuvinte de învățătură și de cateheză care vor fi transmise din generație în generație,4 îl îndeamnă făcând apel la recompense și pedepse, conferă încercărilor și suferințelor un caracter formator.5 A facilita cuiva o întâlnire autentică cu Dumnezeu – și tocmai aceasta este misiunea catehetului – înseamnă a face astfel încât relația aceluia cu Dumnezeu să devină una centrală și personală, în așa fel încât să se lase călăuzit de El.

Pedagogia lui Cristos

140. La plinirea timpurilor, Dumnezeu a trimis omenirii pe propriul Său Fiu, Isus Cristos. Acesta a adus în lume darul suprem al mântuirii, îndeplinindu-și misiunea de Răscumpărător într-un proces care continua «pedagogia lui Dumnezeu» cu perfecțiunea și eficiența proprii caracterului inedit al persoanei sale. Discipolii au avut o experiență directă a trăsăturilor fundamentale ale «pedagogiei lui Isus» prin intermediul cuvintelor, semnelor și acțiunilor sale, pe tot parcursul vieții scurte dar intense a lui Cristos, și apoi au făcut cunoscute în Evanghelii toate acestea: primirea celuilalt, mai ales a săracului, a celui neînsemnat, a păcătosului, ca pe o persoană iubită și căutată de Dumnezeu; vestirea fără ocolișuri a Împărăției lui Dumnezeu ca Veste Bună a adevărului și a mângâierii oferite de Tatăl; un mod de a iubi delicat și puternic, ce eliberează de rău și dă viață; chemarea presantă la un mod de viață susținut de credința în Dumnezeu, de speranța în Împărăție și de iubirea față de aproapele; utilizarea tuturor resurselor comunicării dintre persoane, cum ar fi cuvântul, tăcerea, metafora, imaginea, atâtea semne felurite, cum era specific pentru profeții biblici. Chemându-i pe ucenici să-l urmeze în mod total și fără regrete,6 Cristos le-a încredințat propria sa pedagogie a credinței ca semn al împărtășirii depline a cauzei și destinului său.

Pedagogia Bisericii

141. Încă de la începuturile ei, Biserica, considerând că «este în Cristos ca un sacrament»,7 și-a trăit misiunea ca pe o continuare vizibilă și actuală a pedagogiei Tatălui și a Fiului. «Fiind Mama noastră, Biserica este și educatoarea credinței noastre».8

Acestea sunt motivele profunde pentru care comunitatea creștină este în sine o cateheză vie. În virtutea a ceea ce este, ea vestește, celebrează, acționează și rămâne mereu spațiul vital, indispensabil și primordial al catehezei.

De-a lungul secolelor, Biserica a produs o comoară neasemuită de pedagogie a credinței: în primul rând, mărturia sfinților cateheți și a sfintelor catehete. Dar și o întreagă varietate de mijloace și forme originale de comunicare religioasă, cum ar fi catehumenatul, catehismele, itinerarele de viață creștină; un patrimoniu prețios de învățături catehetice, de cultură a credinței, de instituții și de slujiri catehetice. Tot atâtea aspecte care alcătuiesc istoria catehezei și care au intrat cu drepturi depline în memoria comunităților și în practica celor angajați în catehizare.

Pedagogia divină, acțiune a Duhului Sfânt în fiecare creștin

142. «Fericit e omul pe care-l mustri Tu, Doamne, și cu legea ta îi dai învățătură» (Ps 94,12). La școala cuvântului lui Dumnezeu primit în Biserică, grație darului Duhului Sfânt trimis de Cristos, ucenicul crește asemenea Învățătorului său «în înțelepciune, în statură și în har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor» (Lc 2,52) și este făcut capabil să dezvolte în sine însuși «educația divină» primită prin cateheză și din resursele științei și ale experienței.9 Astfel, cunoscând mereu mai mult misterul mântuirii, învățând să-l adore pe Dumnezeu Tatăl și «făptuind adevărul în iubire» caută «să crească întru toate spre Acela care este Capul, Cristos» (Ef 4,15).

Pedagogia lui Dumnezeu poate fi considerată împlinită atunci când ucenicul ajunge «la starea omului desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Cristos» (Ef 4,13). De aceea, este imposibil să fii învățător sau pedagog în credință pentru altul fără a fi ucenic convins și fidel al lui Cristos în Biserica lui.

Pedagogia divină și cateheza

143. Cateheza, fiind comunicare a Revelației divine, se inspiră în mod radical din pedagogia divină așa cum se desfășoară ea în Cristos și în Biserică; își primește de la aceasta trăsăturile constitutive și, călăuzită de Duhul Sfânt, realizează o înțeleaptă sinteză, favorizând astfel o veritabilă experiență de credință, o întâlnire filială cu Dumnezeu. În acest fel, cateheza:

  • este o pedagogie care se inserează și se pune în slujba «dialogului mântuitor» dintre Dumnezeu și persoana umană, subliniind cum se cuvine destinația universală a acestei mântuiri; cu privire la Dumnezeu, cateheza subliniază inițiativa divină, motivată de iubire, gratuitatea și respectarea libertății; cu privire la om, scoate în evidență deplina demnitate a darului primit și exigența de a spori continuu în acest dar;10
  • acceptă principiul caracterului progresiv al Revelației, transcendența și caracterul misterios al cuvântului lui Dumnezeu, ca și capacitatea lui de adaptare la diverse persoane și culturi;
  • recunoaște locul central ocupat de Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu făcut om; acest cristocentrism face din cateheză o «pedagogie a Întrupării»; de aceea, Evanghelia trebuie întotdeauna propusă pentru viața și în viața persoanelor;
  • valorifică experiența comunitară a credinței, proprie Bisericii, Poporul lui Dumnezeu;
  • este înrădăcinată în relațiile interpersonale și își însușește procesul dialogului;
  • devine pedagogie a semnelor, în care se amestecă evenimente și cuvinte, învățătură și experiență;11
  • iubirea lui Dumnezeu fiind rațiunea ultimă a Revelației, cateheza își întemeiază forța autenticității și angajarea constantă de a da mărturie pe această iubire divină inepuizabilă care este Duhul Sfânt.12

Cateheza se prezintă astfel ca un proces, un itinerar, o urmare a lui Cristos din Evanghelie, în Duhul, spre Tatăl, întreprinsă pentru a atinge maturitatea credinței, «după măsura darului lui Cristos» (Ef 4,7) și potrivit cu posibilitățile și nevoile fiecăruia.

Pedagogia originală a credinței13

144. Cateheza, care este așadar o pedagogie activă a credinței, nu se poate lăsa, în împlinirea sarcinii ei, călăuzită de considerații ideologice sau de interese pur umane;14 ea nu confundă acțiunea mântuitoare a lui Dumnezeu, care este pur har, cu activitatea pedagogică a omului; totuși, nici nu le opune și nici nu le separă. Dialogul pe care Dumnezeu îl instaurează plin de dragoste cu fiecare persoană este cel care devine normă și inspirație pentru cateheză; ea se face «ecoul» permanent al acestuia, căutând mereu dialogul cu persoanele, potrivit marilor indicații date de Magisteriul Bisericii.15

Obiective precise îi inspiră opțiunile metodologice:

  • promovarea unei sinteze progresive și coerente între adeziunea totală a omului la Dumnezeu (fides qua) și conținutul mesajului creștin (fides quae);
  • dezvoltarea tuturor dimensiunilor credinței astfel încât aceasta să devină o credință cunoscută, celebrată, trăită și transpusă în rugăciune;16
  • încurajarea persoanei să se abandoneze «total și în mod liber»17 lui Dumnezeu: cu mintea, voința, inima, memoria;
  • favorizarea discernământului privind vocația la care Domnul cheamă persoana respectivă.

Cateheza împlinește o lucrare ce este deopotrivă inițiere, educare și învățare.

Fidelitate față de Dumnezeu și fidelitate față de persoană18

145. Isus Cristos este legătura vie și desăvârșită între Dumnezeu și om și între om și Dumnezeu. Pedagogia credinței primește de la El «o lege fundamentală pentru întreaga viață a Bisericii» și deci și pentru cateheză: «cea a fidelității față de Dumnezeu și a fidelității față de om, în aceeași atitudine de dragoste».19

În consecință, cateheza este autentică atunci când ajută la sesizarea acțiunii lui Dumnezeu de-a lungul drumului de formare, favorizând un climat de ascultare, de aducere de mulțumire și de rugăciune20 și tinde să suscite un răspuns liber din partea persoanelor, încurajând participarea activă a celor catehizați.

«Condescendența»21 lui Dumnezeu, școală pentru om

146. Voind să li se adreseze oamenilor ca unor prieteni,22 Dumnezeu își manifestă pedagogia în mod deosebit adaptându-și felul de a vorbi, ținând seama, cu mare grijă, de firea noastră.23

Aceasta implică, pentru cateheză, datoria, niciodată împlinită definitiv, de a găsi limbajul potrivit, capabil să comunice cuvântul lui Dumnezeu și dezvoltarea lui, care este Crezul Bisericii, într-un mod adaptat diferitelor situații în care se află auditorii;24 în același timp rămâne certitudinea că această sarcină este realizabilă cu harul lui Dumnezeu și că Duhul Sfânt dă bucuria de a o îndeplini.

În consecință, indicațiile pedagogice adaptate la cateheză sunt cele care permit comunicarea în totalitate a cuvântului lui Dumnezeu în miezul existenței persoanelor.25

A evangheliza educând și a educa evanghelizând26

147. Inspirându-se neîncetat din pedagogia credinței, catehetul face din slujirea sa un itinerar educativ calificat: pe de o parte, ajută persoana să se deschidă față de dimensiunea religioasă a vieții; pe de altă parte, îi propune Evanghelia în așa fel încât aceasta îi pătrunde și îi transformă atitudinile minții, conștiinței, libertății și acțiunii, ajungând să facă din întreaga ei existență o dăruire de sine, după exemplul dat de Isus Cristos.

În acest scop, catehetul recurge la științele educației, privite într-un sens creștin.

înapoi la cuprins

Note:
1 DV 15; DGC (1971) 33; CT 58; ChL 61; CBC 53, 122, 684, 708, 1145, 1609, 1950, 1964.
2 Cf. Dt 8,5; Os 11,3-4; Pr 3,11-12.
3 Cf. Dt 4,36-40; 11,2-7.
4 Cf. Ex 12,25-27; Dt 6,4-8; 6,20-25; 31,12-13; Ios 4,21-24.
5 Cf. Am 4,6; Os 7,10; Ier 2,30; Pr 3,11-12; Evr 12,4-11; Ap 3,19.
6 Cf. Mc 8,34-38; Mt 8,18-22.
7 LG 1.
8 CBC 169; Cf. GE 3c.
9 Cf. GE 4.
10 Cf. ES 65-71.
11 Cf. DV 2.
12 Cf. RM 15; CBC 24b-25; DGC (1971) 10.
13 Cf. MPD 11; CT 58.
14 Cf. CT 52.
15 Cf. Paul al II-lea, Ecclesiam suam, l.c. 609-659.
16 Cf. MPD 7-11; CBC 3; 13; DGC (1971) 36.
17 DV 5.
18 Cf. MPD 7; CT 55; DGC (1971) 4.
19 CT 55.
20 Cf. DGC (1971) 10 şi 22.
21 DV 13; CBC 684.
22 Cf. DV 2.
23 Cf. DV 13.
24 Cf. EN 63; CT 59.
25 Cf. CT 31.
26 Cf. GE 1-4; CT 58.

Pedagogia lui Dumnezeu, izvor și model al pedagogiei credinței

Updated on 2018-04-12T22:13:17+02:00, by Editor Cateheza.ro.