PARTEA A II-A
Mesajul evanghelic

CAPITOLUL I

Norme și criterii pentru prezentarea
mesajului evanghelic în cateheză

«Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul domn. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta. Și să fie cuvintele acestea, pe care Eu ți le poruncesc astăzi, în inima ta; să le sădești în fiii tăi și să le grăiești șezând în casă și mergând pe drum, când te culci și când te scoli. Să le legi de mâna ta ca pe un semn și să fie ca un fruntar între ochii tăi; să le scrii pe ușorii casei tale și pe porțile tale» (Dt 6,4-9).
«Și Cuvîntul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi» (In 1,14).

Cuvântul lui Dumnezeu, izvorul catehezei

94. Izvorul din care pornește mesajul catehezei este Cuvântul lui Dumnezeu:

«Cateheza își va alimenta mereu conținutul din izvorul viu al Cuvântului lui Dumnezeu, transmis în Tradiție și în Scripturi, căci Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură constituie un unic tezaur sacru al Cuvântului lui Dumnezeu încredințat Bisericii ».¹

Acest «tezaur al credinței»,² asemenea vistieriei stăpânului casei, este încredințat Bisericii, care este familia lui Dumnezeu; de aici, ea scoate mereu lucruri vechi și noi.³ Toți fiii Tatălui, însuflețiți de Duhul Sfânt, se hrănesc din această comoară a Cuvântului. Ei știu că acest Cuvânt este Isus Cristos, Cuvântul făcut om, și că glasul lui continuă să se facă auzit, prin Duhul Sfânt, în Biserică și în lume.

Cuvântul lui Dumnezeu, printr-o remarcabilă «condescendență»⁴ divină, ne-a fost adresat și ne parvine prin «fapte și cuvinte» omenești, tot așa cum «odinioară, Cuvântul Tatălui veșnic, luând trupul slăbiciunii omenești, S-a făcut asemenea oamenilor».⁵ Fără a înceta să fie cuvânt al lui Dumnezeu, se exprimă prin cuvinte omenești. Deși aproape, rămâne totuși acoperit de un văl, într-o stare de «kenoză». De aceea, călăuzită de Duhul Sfânt, Biserica trebuie să îl interpreteze continuu și, contemplându-l într-un spirit de profundă credință, «îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl expune cu fidelitate».⁶

Izvorul și «izvoarele» mesajului catehezei⁷

95. Cuvântul lui Dumnezeu conținut în Sfânta Tradiție și în Sfânta Scriptură:

• este meditat și înțeles tot mai profund prin intermediul simțului credinței manifestat de întregul popor al lui Dumnezeu, sub călăuzirea Magisteriului, care își expune învățătura cu autoritate;
• este celebrat în liturgie, unde este în mod constant proclamat, ascultat, interiorizat și comentat;
• strălucește în viața Bisericii, în istoria ei de două milenii, îndeosebi prin mărturia dată de creștini, mai ales de sfinți;
• este aprofundat prin cercetările teologice, care îi ajută pe credincioși să progreseze în înțelegerea vitală a misterelor credinței;
• se manifestă în valorile religioase și morale autentice care sunt răspândite în societatea umană și în diferitele culturi, ca niște semințe ale Cuvântului.

96. Acestea sunt izvoarele, principale sau subsidiare, ale catehezei, care nu trebuie în nici un caz considerate într-un sens univoc.⁸ Sfânta Scriptură «este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspirația Duhului dumnezeiesc».⁹ Iar Sfânta Tradiție «transmite integral urmașilor Apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredințat Apostolilor de Cristos Domnul și de Duhul Sfânt».¹⁰ Sarcina Magisteriului este aceea «de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu»,¹¹ exercitând, în numele lui Isus Cristos, o slujire eclezială fundamentală. Tradiția, Scriptura și Magisteriul, strâns legate între ele și solidare, constituie, «fiecare în felul său»,¹² izvoarele principale ale catehezei.

«Izvoarele» catehezei au, fiecare în parte, limbajul propriu, exprimat printr-o bogată varietate de «documente ale credinței». Cateheza este tradiția vie a acestor documente:¹³ pericope biblice, texte liturgice, scrieri ale Părinților Bisericii, formulări ale Magisteriului, simboluri ale credinței, mărturii date de sfinți, reflecții teologice.

Izvorul viu al cuvântului lui Dumnezeu și «izvoarele» care decurg din el și prin care acesta se exprimă determină pentru cateheză criteriile pentru transmiterea mesajului ei tuturor acelora care și-au maturizat hotărârea de a-l urma pe Isus Cristos.

Criteriile pentru prezentarea mesajului

97. Criteriile pentru prezentarea mesajului evanghelic în cateheză sunt strâns legate între ele întrucât provin dintr-o aceeași sursă.

• Mesajul axat asupra persoanei lui Isus Cristos (cristocentrism), prin însăși dinamica sa internă, introduce în dimensiunea trinitară a mesajului.
• Vestirea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu, centrată pe darul mântuirii, implică un mesaj de eliberare.
• Caracterul eclezial al mesajului trimite la caracterul lui istoric, întrucât cateheza – ca și evanghelizarea în general – se înfăptuiește în «timpul Bisericii».
• Mesajul evanghelic, în calitate de Veste Bună adresată tuturor popoarelor, cere inculturare; aceasta nu se poate realiza în profunzime decât dacă mesajul este prezentat în integritatea și puritatea lui.
• Mesajul evanghelic este în mod necesar un mesaj organic, avându-și propria ierarhie de adevăruri. Tocmai această viziune plină de armonie asupra Evangheliei îl transformă într-un eveniment plin de sens pentru persoana umană.

Cu toate că aceste criterii pot fi valabile pentru toate formele de slujire a Cuvântului, le vom dezvolta în continuare doar în raport cu cateheza.

Cristocentrismul mesajului evanghelic

98. Isus Cristos nu doar transmite cuvântul lui Dumnezeu, ci El însuși este Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, întreaga cateheză se referă la El.

În acest sens, mesajul transmis de cateheză este caracterizat, înainte de toate, de «cristocentrism»,¹⁴ pe care trebuie să-l înțelegem în mai multe sensuri:

• În primul rând, cristocentrismul înseamnă că «în centrul catehezei găsim în mod esențial o Persoană, cea a lui Isus din Nazaret, Fiul unul-născut al Tatălui, plin de har și adevăr».¹⁵ În realitate, sarcina fundamentală a catehezei este de a-l prezenta pe Cristos, și toate celelalte lucruri cu referire la El. În definitiv, ceea ce contează, este urmarea lui Isus, împărtășirea cu El: fiecare element al mesajului urmărește această finalitate.
• Cristocentrismul mai înseamnă, în al doilea rând, că Isus Cristos se află «în centrul istoriei mântuirii»¹⁶ pe care o prezintă cateheza. Într-adevăr, El este evenimentul ultim, către care converge întreaga istorie sfântă. El, care a venit «la plinirea timpurilor» (Gal 4,4), este «cheia, centrul și scopul întregii istorii umane».¹⁷ Mesajul catehetic îl va ajuta pe creștin să se situeze în istorie și să ia parte activă la aceasta, arătându-i în ce fel este Cristos scopul ultim al acesteia.
• Cristocentrismul mai înseamnă și că mesajul evanghelic nu este o lucrare a omului, ci cuvânt al lui Dumnezeu. Biserica și, în numele ei, orice catehet poate afirma pe bună dreptate: «Învățătura mea nu este a mea, ci a Aceluia care m-a trimis» (In 7,16). Așadar, ceea ce transmite cateheza este «învățătura lui Isus Cristos, Adevărul comunicat de El sau, mai exact, Adevărul care este El».¹⁸ Cristocentrismul obligă cateheza să transmită ceea ce Isus ne învață despre Dumnezeu, despre om, despre fericire, despre viața morală, despre moarte… fără a-și permite să schimbe cu nimic gândirea Lui.¹⁹

Evangheliile, care relatează viața lui Isus, se află în centrul mesajului catehezei. Având ele însele o «structură catehetică»,²⁰ ele exprimă învățătura care le era propusă primelor comunități creștine și care transmitea viața lui Isus, mesajul și lucrarea lui de mântuire. În cateheză, «cele patru Evanghelii ocupă un loc central, pentru că centrul lor este Isus Cristos».²¹

Cristocentrismul trinitar al mesajului evanghelic

99. Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat în Isus din Nazaret, Fiul Mariei pururea fecioare, este Cuvântul însuși al Tatălui care vorbește lumii prin Duhul Sfânt. Isus trimite neîncetat la Tatăl, al cărui Fiu unul-născut se știe, și la Duhul Sfânt, al cărui Uns se știe. El este «calea» care introduce în misterul intim al lui Dumnezeu.²²

Cristocentrismul catehezei, în virtutea dinamicii sale interne, duce la mărturisirea credinței în Dumnezeu: Tată, Fiu și Duh Sfânt. Este un cristocentrism esențialmente trinitar. La Botez, creștinii sunt configurați lui Cristos, «Unul din Sfânta Treime»²³ și, deveniți «fii în Fiul», intră în împărtășire cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. În consecință, credința lor este în mod radical trinitară. «Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinței și al vieții creștine».²⁴

100. Cristocentrismul trinitar al mesajului evanghelic reclamă din partea catehezei să urmărească, între altele, următoarele aspecte:

• Structura internă a catehezei; fiecare modalitate de prezentare va fi întotdeauna cristocentrică și trinitară: «Prin Cristos, spre Tatăl, în Duhul Sfânt».²⁵ O cateheză care ar omite una din aceste dimensiuni sau ar neglija legătura organică dintre ele ar risca să trădeze originalitatea mesajului creștin.²⁶
• Urmând însăși pedagogia lui Isus în revelarea Tatălui, a Lui însuși ca Fiu și a Duhului Sfânt, cateheza va prezenta viața intimă a lui Dumnezeu pornind de la faptele lui mântuitoare în favoarea omenirii.²⁷ Lucrările lui Dumnezeu ne revelează cine este El în sine, în timp ce misterul Ființei lui intime luminează înțelegerea tuturor lucrărilor lui. La fel se întâmplă și în relațiile dintre oameni: persoanele se fac cunoscute prin faptele lor și, cu cât cunoaștem mai bine persoanele, cu atât mai bine le înțelegem faptele.²⁸
• Prezentarea ființei intime a lui Dumnezeu, unul în esență dar întreit ca persoane – așa cum ne-a revelat Isus -, va scoate la iveală implicațiile fundamentale pentru viața oamenilor. A mărturisi un Dumnezeu unic înseamnă că «omul nu trebuie să-și supună libertatea personală, în mod absolut, nici unei puteri pământești».²⁹ Totodată, înseamnă că omenirea, creată după chipul unui Dumnezeu care este «comuniune de persoane», este chemată să constituie o societate frățească, alcătuită din fii ai aceluiași Tată, egali între ei în demnitatea lor de persoane.³⁰ Implicațiile umane și sociale ale concepției creștine despre Dumnezeu sunt imense. Mărturisind credința în Sfânta Treime și vestind-o lumii, Biserica se vede pe sine ca «popor adunat în comuniunea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt».³¹

Un mesaj care vestește Mântuirea

101. Mesajul lui Isus despre Dumnezeu este o Veste Bună pentru omenire; Isus a vestit, într-adevăr, Împărăția lui Dumnezeu:³² o intervenție a lui Dumnezeu, nouă și definitivă, cu o putere de transformare la fel de mare, ba chiar mai mare decât cea manifestată la crearea lumii.³³ În acest sens, «ca nucleu și centru al Evangheliei sale, Cristos vestește mântuirea, acest mare dar al lui Dumnezeu care este eliberarea de tot ceea ce îl oprimă pe om și mai ales eliberarea de sub jugul păcatului și al celui Rău, în bucuria de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a fi cunoscut de El, de a-L vedea, de a i se abandona Lui».³⁴

Cateheza transmite acest mesaj al Împărăției, care este central în predica lui Isus. Mesajul este astfel «aprofundat treptat, dezvoltat în corolarele sale implicite»;³⁵ își dezvăluie marile repercusiuni pentru persoane și pentru lume.

102. În această explicare a kerygmei evanghelice a lui Isus, cateheza subliniază următoarele aspecte fundamentale:

• Isus, o dată cu venirea Împărăției, vestește și revelează faptul că Dumnezeu nu este o ființă îndepărtată și inaccesibilă, «o putere anonimă și îndepărtată»,³⁶ ci este Tatăl, prezent printre creaturile sale și acționând prin iubire și putere. Această mărturie despre Dumnezeu ca Tată, oferită într-un mod simplu și direct, este fundamentală în cateheză.
• Isus vestește, totodată, că Dumnezeu oferă, o dată cu Împărăția, și darul mântuirii integrale; El eliberează de păcat, introduce în comuniunea cu Tatăl, acordă filiația divină și făgăduiește viața veșnică, prin biruința sa asupra morții.³⁷ Această mântuire integrală este deopotrivă imanentă și eshatologică, întrucât «își are începutul în această viață, dar se împlinește în eternitate».³⁸
• Vestind Împărăția, Isus vestește dreptatea lui Dumnezeu: El proclamă judecata divină și responsabilitatea noastră. Vestirea judecății lui Dumnezeu, cu puterea ei de a forma conștiințele, este un conținut central al Evangheliei și o veste bună pentru întreaga omenire. Pentru cei care suferă din cauza lipsei de dreptate și pentru cei care luptă spre a o instaura; dar și pentru cei care nu au știut să iubească și să fie solidari, pocăința și iertarea devenind posibile întrucât prin crucea lui Cristos am obținut cu toții răscumpărarea din păcat. Chemarea la convertire și credința în Evanghelia Împărăției – care este o Împărăție a dreptății, iubirii și păcii, și în lumina căreia vom fi judecați – este fundamentală pentru cateheză.
• Isus declară că Împărăția lui Dumnezeu începe cu El, în însăși persoana Lui.³⁹ Ne revelează, într-adevăr, că El însuși, rânduit Domn, are ca sarcină înfăptuirea acestei Împărății și că, atunci când va reveni în slavă, o va înfățișa, pe deplin realizată, Tatălui.⁴⁰ «Împărăția este deja prezentă în chip tainic; însă ea va ajunge la desăvârșire la a doua venire a Domnului».⁴¹
• Isus spune totodată că Biserica sa, comunitatea ucenicilor săi, «constituie pe pământ germenul și începutul acestei Împărății» ⁴² și că, asemenea plămadei în aluat, dorește să crească în lume precum un copac imens, înglobând toate popoarele și toate culturile. «Biserica este efectiv și concret în slujba Împărăției».⁴³
• În fine, Isus manifestă faptul că istoria omenirii nu este sortită neantului, ci că, în El, Dumnezeu o asumă, cu toate aspectele ei de har și de păcat, pentru a o transforma. În peregrinarea ei de acum spre casa Tatălui, Biserica oferă deja o pregustare a lumii viitoare, în care, înălțată și purificată, își va atinge desăvârșirea. «Evanghelizarea nu poate să nu cuprindă vestirea profetică a unei lumi viitoare, vocație profundă și definitivă a omului, în continuitate și deopotrivă în discontinuitate cu situația prezentă».⁴⁴

Un mesaj de eliberare

103. Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, care vestește Mântuirea, comportă un mesaj de eliberare.⁴⁵ Vestind această Împărăție, Isus se adresa în mod deosebit celor săraci: «Fericiți voi, cei săraci, pentru că a voastră este împărăția lui Dumnezeu. Fericiți voi care flămânziți acum, pentru că vă veți sătura. Fericiți voi care plângeți acum, pentru că veți râde» (Lc 6,20-21). Aceste fericiri pe care Isus le adresează celor care suferă constituie vestirea eshatologică a mântuirii pe care o aduce Împărăția. Ele descriu situațiile dramatice față de care Evanghelia este atât de sensibilă: sărăcia, foamea și suferința omenirii.

Comunitatea ucenicilor lui Isus, Biserica, ia parte astăzi la sentimentul exprimat atunci de Învățătorul ei. Cu profundă durere, ea se întoarce spre acele «popoare angajate cu toată energia în efortul și lupta pentru depășirea a tot ceea ce le condamnă la a rămâne marginalizați ai vieții: foamete, maladii cronice, analfabetism, sărăcie, nedreptăți în relațiile internaționale,… situații de neocolonialism economic și cultural».⁴⁶ Biserica este preocupată de toate formele de sărăcie, «nu numai economică, ci și culturală și religioasă».⁴⁷

Biserica – și aceasta este o dimensiune importantă a misiunii sale – «are datoria de a vesti eliberarea miliardelor de oameni, mulți dintre ei fiind propriii săi fii; are datoria de a ajuta să se nască această eliberare, să dea mărturie în favoarea ei, să facă astfel încât aceasta să devină deplină».⁴⁸

104. Pentru a-i pregăti pe creștini în vederea acestei sarcini, cateheza trebuie să vegheze asupra următoarelor aspecte:

• să situeze mesajul eliberării în perspectiva «finalității specific religioase a evanghelizării»,⁴⁹ fiindcă aceasta din urmă și-ar pierde rațiunea de a fi «dacă s-ar îndepărta de axul religios care o ghidează: Împărăția lui Dumnezeu, înainte de orice, în sensul ei deplin teologic».⁵⁰ De aceea, mesajul de eliberare «nu poate fi redus la simpla și restrânsa dimensiune economică, politică, socială sau culturală, ci trebuie să vizeze omul întreg, cu toate dimensiunile lui, inclusiv cu deschiderea lui spre absolut, chiar spre Absolutul lui Dumnezeu»;⁵¹
• să prezinte, în sarcina ei de educare morală, morala socială creștină ca exigență a dreptății lui Dumnezeu și consecință a «eliberării radicale înfăptuite de Cristos».⁵² Aceasta este însăși Vestea cea Bună pe care o mărturisesc, cu inima plină de speranță, creștinii: Cristos a eliberat lumea și continuă să o elibereze. Aici ia naștere practica creștină a marii porunci a iubirii;
• să suscite la catehumeni și la cei catehizați, în sarcina ei de inițiere la apostolat, «opțiunea preferențială pentru cei săraci»⁵³, opțiune care, «departe de a fi un semn de particularism sau de sectarism, manifestă universalitatea naturii și misiunii Bisericii. Această opțiune nu este exclusivă»,⁵⁴ ci comportă «angajarea în favoarea dreptății, potrivit cu rolul, vocația și condițiile fiecăruia».⁵⁵

Caracterul eclezial al mesajului evanghelic

105. Natura eclezială a catehezei conferă mesajului evanghelic pe care îl transmite un caracter intrinsec eclezial. Cateheza ia naștere din mărturisirea de credință a Bisericii și duce la mărturisirea de credință a catehumenilor și a celor catehizați. Prima întrebare oficială pe care Biserica o adresează adultului ce urmează a primi Botezul, după ce acesta își spune numele, este: «Ce ceri Bisericii lui Dumnezeu?» Candidatul răspunde: «Credința».⁵⁶ Într-adevăr, catehumenul știe că Evanghelia pe care a descoperit-o și pe care dorește să o cunoască trăiește în inimile credincioșilor. Cateheza nu este altceva decât procesul de transmitere a Evangheliei așa cum comunitatea creștină a primit-o, o celebrează, o trăiește și o comunică în diverse moduri.

Astfel, întrucât cateheza transmite misterul lui Cristos, mesajul ei este străbătut de credința întregului Popor al lui Dumnezeu de-a lungul întregii istorii: cea a apostolilor, care au primit-o de la Cristos însuși și prin lucrarea Duhului Sfânt; cea a martirilor, care au mărturisit-o și o mărturisesc cu sângele lor; cea a sfinților, care au trăit-o și o trăiesc în profunzime; cea a Părinților și a Învățătorilor Bisericii, care au învățat-o în mod magistral; cea a misionarilor, care o vestesc neîncetat; cea a teologilor, care ajută la mai buna ei înțelegere; în fine, cea a păstorilor, care o păstrează cu zel și iubire și o interpretează în mod autentic. Într-adevăr, în cateheză este prezentă credința tuturor celor care cred și care se lasă călăuziți de Duhul Sfânt.

106. Această credință, transmisă de comunitatea bisericească, este unică. Deși ucenicii lui Isus Cristos alcătuiesc o comunitate răspândită în toată lumea, deși cateheza transmite credința în limbaje culturale foarte diferite, este vestită o singură Evanghelie, se mărturisește o singură credință, se primește un singur Botez: «un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tată al tuturor» (Ef 4,5).

Cateheza este deci, în Biserică, slujirea care îi introduce pe catehumeni și pe cei catehizați în unitatea mărturisirii de credință.⁵⁷ Prin însăși natura ei, ea întărește legătura unității,⁵⁸ determinând conștientizarea apartenenței la o mare comunitate pe care nu o pot limita nici spațiul, nici timpul: «De la dreptul Abel și până la ultimul ales, până la marginile lumii, până la sfârșitul veacurilor».⁵⁹

Caracterul istoric al misterului mântuirii

107. Mărturisirea de credință a ucenicilor lui Isus Cristos ia naștere într-o Biserică peregrină, trimisă în misiune. Nu este încă proclamarea glorioasă a capătului drumului, ci aceea a «timpului Bisericii».⁶⁰ «Economia mântuirii» are, în consecință, un caracter istoric întrucât se realizează în timp: «a început în trecut, a evoluat și a culminat în Cristos, își desfășoară puterea în prezent și își așteaptă împlinirea în viitor».⁶¹

De aceea, transmițând acum mesajul creștin pornind de la conștiința vie pe care o are despre el, Biserica își «amintește» neîncetat de evenimentele mântuitoare ale trecutului și le relatează. Ea interpretează în lumina acestora evenimentele actuale ale istoriei umane, în care Duhul lui Dumnezeu reînnoiește fața pământului, și rămâne într-o așteptare plină de credință a venirii Domnului. În cateheza patristică, relatarea (narratio) faptelor minunate ale lui Dumnezeu și așteptarea (exspectatio) revenirii lui Cristos însoțeau întotdeauna prezentarea misterelor credinței.⁶²

108. Caracterul istoric al mesajului creștin obligă cateheza să vegheze asupra următoarelor aspecte:

• Istoria mântuirii trebuie prezentată printr-o cateheză biblică capabilă să facă cunoscute «faptele și cuvintele» prin care Dumnezeu s-a revelat omenirii: marile etape ale Vechiului Testament prin care El a pregătit calea Evangheliei;⁶³ viața lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, care, prin faptele și prin învățătura sa, a desăvârșit Revelația;⁶⁴ și istoria Bisericii care transmite Revelația. Această istorie, citită în lumina credinței, constituie și ea o parte fundamentală a conținutului catehezei.
• Explicând Crezul și conținutul moralei creștine printr-o cateheză doctrinară, mesajul evanghelic trebuie să lumineze acel «astăzi» al istoriei mântuirii. De aceea, «slujirea cuvântului nu doar reia revelația faptelor minunate pe care Dumnezeu le-a înfăptuit în timp…, ci, totodată, în lumina acestei revelații, interpretează viața oamenilor din timpul nostru, realitățile acestei lumi și semnele timpului, căci prin acestea se împlinește planul lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor».⁶⁵
• Sacramentele vor fi situate în istoria mântuirii printr-o cateheză mistagogică, prin care «Biserica… citește și retrăiește toate aceste mari evenimente ale mântuirii în prezentul liturgiei sale».⁶⁶ Referirea la prezentul istoriei mântuirii este esențială în această cateheză. Catehumenii și cei catehizați sunt astfel ajutați «să se deschidă la această înțelegere „spirituală” a economiei mântuirii».⁶⁷
• Destinatarii catehezei trebuie ajutați să facă trecerea de la semn la mister. «Faptele și cuvintele» Revelației trimit la «misterul pe care îl conțin».⁶⁸ Cateheza va călăuzi spre descoperirea, dincolo de umanitatea lui Isus, a condiției lui de Fiu al lui Dumnezeu; dincolo de istoria Bisericii, a misterului ei de «sacrament al mântuirii»; dincolo de «semnele timpului», a urmelor prezenței și planului lui Dumnezeu. Cateheza trebuie să ducă astfel la cunoașterea tipică a credinței, «care este o cunoaștere prin intermediul semnelor».⁶⁹

Inculturarea mesajului evanghelic⁷⁰

109. Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut om, un om concret, situat în timp și spațiu, înrădăcinat într-o cultură determinată: «Cristos…, prin întruparea sa, a fost legat de condițiile sociale și culturale ale oamenilor cu care a trăit».⁷¹ Avem de-a face aici cu «inculturarea» originară a Cuvântului lui Dumnezeu și cu modelul de referință al întregii lucrări de evanghelizare a Bisericii, «chemată să ducă puterea Evangheliei în mijlocul culturii și al culturilor».⁷²

«Inculturarea»⁷³ credinței, prin care sunt asumate, printr-un schimb minunat, «toate bogățiile neamurilor care i-au fost date ca moștenire lui Cristos»,⁷⁴ este un proces profund și global care cere mult timp.⁷⁵ Căci nu este vorba doar de o adaptare superficială care, pentru a face mesajul creștin mai atrăgător, să se mulțumească să-i dea un lustru decorativ.

Este vorba, dimpotrivă, de pătrunderea Evangheliei în profunzimile persoanelor și popoarelor, pentru a le întâlni «în mod vital, în adâncul și chiar la rădăcinile»⁷⁶ culturii lor.

Totuși, în această acțiune de inculturare, comunitățile creștine trebuie să dea dovadă de discernământ: pe de o parte, este nevoie de «adoptarea»⁷⁷ bogățiilor culturale compatibile cu credința, iar pe de altă parte, trebuie să se ajute la «vindecarea»⁷⁸ și «transformarea»⁷⁹ criteriilor, a concepțiilor sau a modurilor de viață aflate în dezacord cu Împărăția lui Dumnezeu. Două principii trebuie să călăuzească acest discernământ: «compatibilitatea cu Evanghelia și comuniunea cu Biserica universală».⁸⁰ Întregul Popor al lui Dumnezeu trebuie să se angajeze în acest proces care «…trebuie să fie înfăptuit treptat, astfel încât să fie cu adevărat expresia experienței creștine a comunității…».⁸¹

110. În cadrul acestei inculturări a credinței, catehezei îi revin diverse sarcini, printre care:

• Să considere comunitatea bisericească drept principal factor de inculturare. Cel care catehizează este o expresie a acestei sarcini și este un instrument eficace; în afara unui simț religios profund, acesta trebuie să facă dovada unei mari sensibilități sociale și să fie bine ancorat în mediul său cultural.⁸²
• Să elaboreze catehisme locale capabile să răspundă exigențelor diferitelor culturi,⁸³ prezentând Evanghelia în funcție de inspirațiile, întrebările și problemele întâlnite în acele culturi.
• Să realizeze o corectă inculturare a catehumenatului și a instituțiilor catehetice, inserând în acestea, cu discernământ, limbajul, simbolurile și valorile culturii în care trăiesc catehumenii și cei catehizați.
• Să prezinte mesajul creștin în așa fel încât cei chemați să vestească Evanghelia în mijlocul unor culturi adesea păgâne și uneori postcreștine să fie capabili de a «da socoteală despre speranța care este în ei» (1 Pt 3,15). O apologetică bună, care să favorizeze dialogul dintre credință și cultură, este astăzi indispensabilă.

Integritatea mesajului evanghelic

111. În această sarcină de inculturare a credinței, cateheza trebuie să transmită mesajul evanghelic integral și în toată puritatea lui. Isus vestește Evanghelia integral: «Toate câte le-am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute» (In 15,15). Cristos le cere ucenicilor aceeași integritate când îi trimite în misiune: «… învățați-i să păzească toate câte vi le-am poruncit» (Mt 28,20). De aceea, un criteriu fundamental al catehezei este salvgardarea integrității mesajului, evitând prezentările parțiale sau deformate: «Pentru ca oferirea credinței sale să fie desăvârșită, cel care devine ucenic al lui Cristos are dreptul să primească „cuvântul credinței” nefalsificat, fără mutilări sau diminuări, ci în întregime, cu toată acuratețea și vigoarea lui».⁸⁴

112. Două dimensiuni, strâns legate între ele, subîntind acest criteriu:

– Prezentarea mesajului evanghelic integral: nici unul din aspectele fundamentale nu trebuie omis; nu trebuie operată nici o selecție în tezaurul credinței.⁸⁵ Dimpotrivă, cateheza trebuie «să propună cu fidelitate întregul tezaur al mesajului creștin».⁸⁶ O va face progresiv, după exemplul pedagogiei lui Dumnezeu, care s-a revelat pe sine progresiv, treptat. Integritatea trebuie însoțită de o corectă adaptare.

În consecință, cateheza pornește de la o simplă propunere a structurii integrale a mesajului creștin și o expune adaptând-o la capacitățile destinatarilor. Însă ea nu se poate opri la această propunere inițială. Va propune mesajul în mod gradat, din ce în ce mai amplu și mai explicit, pe măsura capacităților celor catehizați și potrivit caracterului propriu al catehezei.⁸⁷ Aceste două niveluri de expunere integrală a mesajului sunt numite «integritate intensivă» și «integritate extensivă».

– Prezentarea mesajului evanghelic autentic, în toată puritatea lui, fără a-i reduce exigențele de teama unui refuz și fără a impune sarcini grele pe care acesta nu le cere, întrucât jugul lui Isus este plăcut.⁸⁸

Criteriul autenticității este strâns legat de cel al inculturării, căci aceasta are drept scop «traducerea»⁸⁹ a ceea ce este esențial în mesaj într-un limbaj cultural determinat. Este o sarcină delicată: «Evanghelizarea pierde mult din forță și eficacitate dacă nu ține seama de poporul concret căruia i se adresează…», dar «riscă să-și piardă suflul și să dispară dacă este golită de conținut sau dacă acesta este denaturat, sub pretextul traducerii lui».⁹⁰

113. Acest raport complex dintre inculturare și integritatea mesajului creștin presupune o atitudine evanghelică de «deschidere misionară pentru mântuirea integrală a lumii».⁹¹ O atitudine care trebuie să știe să îmbine acceptarea valorilor autentic umane și religioase, dincolo de orice imobilism, cu angajamentul misionar de a vesti întregul adevăr al Evangheliei, fără a ceda unor adaptări facile care ar lipsi Evanghelia de vigoare și ar duce la secularizarea Bisericii. Autenticitatea evanghelică respinge ambele atitudini, întrucât ele contrazic adevăratul sens al misiunii.

Un mesaj organic și ierarhizat

114. Mesajul transmis de cateheză are un «caracter organic și ierarhizat».⁹² El constituie o sinteză coerentă și vitală a credinței. Este organizat în jurul misterului Preasfintei Treimi, într-o perspectivă cristocentrică, întrucât este «izvorul tuturor celorlalte mistere ale credinței, lumina care le luminează…»⁹³ Pornind de la acest mister, armonia ansamblului mesajului cere o «ierarhie a adevărurilor»,⁹⁴ căci fiecare din acestea este legat în mod diferit de fundamentul credinței. Totuși, această ierarhizare «nu înseamnă că anumite adevăruri privesc credința mai puțin decât altele, ci că anumite adevăruri au la bază alte adevăruri mai importante, de la care își primesc clarificarea».⁹⁵

115. Toate aspectele și dimensiunile mesajului creștin prezintă acest caracter organic și ierarhizat:

• Istoria mântuirii, care prezintă «faptele minunate ale lui Dumnezeu» (mirabilia Dei), ceea ce a făcut, face și va face El pentru noi, este organizată în jurul lui Isus Cristos, «centrul istoriei mântuirii».⁹⁶ Pregătirea pentru Evanghelie, în Vechiul Testament, plinătatea Revelației în Isus Cristos și timpul Bisericii structurează întreaga istorie a mântuirii cuprinsă între creație și eshatologie.
• Simbolul Apostolilor arată cum Biserica a dorit întotdeauna să prezinte misterul creștin într-o sinteză vitală. Acest Simbol este sinteza și cheia de lectură a întregii Scripturi și a întregii învățături a Bisericii, care este ordonată ierarhic în jurul lui.⁹⁷
• Sacramentele formează și ele un tot organic; ca niște forțe regeneratoare, ele izvorăsc din misterul pascal al lui Isus Cristos, formând «un organism în care fiecare sacrament în parte își are locul său vital».⁹⁸ În acest organism, Euharistia ocupă un loc unic; toate celelalte sacramente sunt orânduite în vederea ei: Euharistia este «sacramentul sacramentelor».⁹⁹
• Dubla poruncă a iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele – cuprinsă în mesajul moral – prezintă ierarhia valorilor stabilită de Isus: «De aceste două porunci atârnă toată Legea și Profeții» (Mt 22,40). Iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele, rezumat al decalogului, constituie, dacă sunt trăite în spiritul fericirilor evanghelice, o magna charta a vieții creștine pe care Isus a proclamat-o în Predica de pe Munte.¹⁰⁰
• Tatăl nostru, rezumând esența Evangheliei, sintetizează și ierarhizează imensele bogății de rugăciune cuprinse în Sfânta Scriptură și în întreaga viață a Bisericii. Această rugăciune, propusă ucenicilor de Isus însuși, manifestă încrederea filială și dorințele cele mai profunde cu care se poate adresa cineva lui Dumnezeu.¹⁰¹

Un mesaj semnificativ pentru persoana umană

116. Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-se om, își asumă în toate natura omenească, afară de păcat. De aceea, Isus Cristos, care este «chipul nevăzutului Dumnezeu» (Col 1,15), este și om desăvârșit. Se înțelege deci că «în realitate, misterul omului nu se luminează cu adevărat decât în misterul Cuvântului întrupat».¹⁰²

Prezentând mesajul creștin, cateheza nu numai că îl face cunoscut pe Dumnezeu și planul lui de mântuire, ci, așa cum a făcut-o și Isus, îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția chemării proprii.¹⁰³Într-adevăr, Revelația «… nu este izolată de viață și nici juxtapusă acesteia artificial. Ea privește sensul ultim al existenței pe care o luminează în întregime, pentru a o inspira sau pentru a o critica, în lumina Evangheliei».¹⁰⁴

Relația dintre mesajul creștin și experiența umană nu este o simplă problemă de metodă; ea decurge din însăși finalitatea catehezei, și anume, aducerea persoanei umane în comuniune cu Isus Cristos. Cristos și-a trăit pe deplin umanitatea în timpul vieții sale pământești: «A lucrat cu mâini omenești, a gândit cu minte omenească, a voit cu voință omenească și a iubit cu inimă omenească».¹⁰⁵ Așadar, «tot ce a trăit Cristos, El ne face să putem trăi și noi în El, iar El să trăiască în noi».¹⁰⁶ Cateheza lucrează la această identitate de experiență umană între Isus, Învățătorul, și ucenic; ea ne învață să gândim ca El, să acționăm ca El, să iubim ca El.¹⁰⁷ A trăi comuniunea cu Cristos înseamnă a face experiența noii vieți a harului.¹⁰⁸

117. Din acest motiv prin excelență cristologic, cateheza, prezentând mesajul creștin, «trebuie să-i facă atenți pe oameni la cele mai importante experiențe ale lor personale și sociale; totodată, rolul ei este de a lumina cu ajutorul Evangheliei problemele pe care aceste experiențe le suscită, astfel încât să trezească în oameni dorința de a-și transforma propriul mod de viață».¹⁰⁹ De aceea:

• În prima evanghelizare, proprie precatehumenatului sau precatehezei, vestirea Evangheliei se va face întotdeauna în strânsă legătură cu natura umană și cu aspirațiile acesteia, arătându-se că Evanghelia răspunde pe deplin așteptărilor inimii omului.¹¹⁰
• În cateheza biblică, se va veni în ajutorul interpretării vieții umane actuale în lumina experiențelor trăite de Poporul lui Israel, prin Isus Cristos și prin comunitatea eclezială, în care Duhul lui Cristos înviat trăiește și lucrează neîncetat.
• În explicarea Crezului, cateheza va arăta că marile teme ale credinței (creația, păcatul originar, Întruparea, Paștele, Rusaliile, eshatologia…) constituie permanent un izvor de viață și de lumină pentru ființa umană.
• Cateheza morală va învăța în ce constă o viață vrednică de Evanghelie,¹¹¹ va prezenta fericirile ca fiind spiritul ce impregnează decalogul și le va ancora în virtuțile umane prezente în inima omului.¹¹²
• În cateheza liturgică, se va face neîncetat referire la marile experiențe umane reprezentate de semnele și simbolurile acțiunii liturgice, pornind de la cultura iudaică și de la cea creștină.¹¹³

Principiu metodologic pentru prezentarea mesajului¹¹⁴

118. Normele și criteriile indicate în acest capitol și «care țin de expunerea conținutului catehezei trebuie aplicate în diferitele forme ale catehezei: cateheza biblică și cea liturgică, rezumatul doctrinar, interpretarea condițiilor existenței umane etc…».¹¹⁵

Aceste criterii și aceste norme nu indică însă ordinea de urmat în prezentarea conținutului. Într-adevăr, «se poate ca, într-o situație concretă, anumite motive ce țin de metodă sau de pedagogie să determine organizarea de o anumită manieră a comunicării bogatului conținut al catehezei».¹¹⁶ Se poate porni de la Dumnezeu pentru a ajunge la Cristos, sau invers; la fel, se poate porni de la om pentru a ajunge la Dumnezeu, sau invers. Alegerea unei anumite ordini în prezentarea mesajului este condiționată de împrejurări și de situația credinței celui care este catehizat.

Trebuie aleasă metoda pedagogică cea mai bine adaptată circumstanțelor de viață ale comunității ecleziale sau ale destinatarilor catehezei. De aici, necesitatea unei cercetări atente pentru a găsi căile și mijloacele care corespund cel mai bine diverselor situații.

În acest domeniu, episcopilor le revine să ofere norme mai precise și să le aplice folosind directorii de cateheză, catehisme corespunzând diferitelor categorii de vârstă sau condiții culturale, precum și alte mijloace considerate oportune.¹¹⁷

înapoi la cuprins

Note:
¹ CT 27.
² Cf. DV 10 a şi b; 1 Tim 6,20 şi 2 Tim 1,14.
³ Cf. Mt 13,52.
⁴ DV 13.
⁵ Ibid.
⁶ DV 10.
⁷ După cum se vede, sunt utilizate ambele exprimări: izvor şi «izvoare». Vorbim de «un» izvor al catehezei pentru a sublinia unicitatea cuvântului lui Dumnezeu, cu referire la conceptul de Revelaţie utilizat în Dei Verbum. Şi CT 27 vorbeşte, de altfel, despre izvorul catehezei. Cu toate acestea, am menţinut exprimarea «izvoare» potrivit uzanţei catehetice obişnuite, pentru a indica locurile concrete din care provine mesajul catehezei; cf. DGC (1971) 45.
⁸ Cf. DGC (1971) 45b.
⁹ DV 9.
¹⁰ Ibid.
¹¹ DV 10b.
¹² DV 10c.
¹³ Cf. MPD 9.
¹⁴ Cf. CBC 426-429; CT 5-6; DGC (1971) 40.
¹⁵ CT 5.
¹⁶ DGC (1971) 41a; cf. DGC (1971) 39, 40, 44.
¹⁷ GS 10.
¹⁸ CT 6.
¹⁹ Cf. 1 Cor 15,1-4; EN 15 e,f.
²⁰ CT 11b.
²¹ CBC 139.
²² Cf. In 14,6.
²³ Expresia «Unul din Sfânta Treime» a fost utilizată la al V-lea Conciliu ecumenic de la Constantinopol (553); este menţionată şi în CBC 468.
²⁴ CBC 234; cf. CBC 2157.
²⁵ DGC (1971) 41; cf. Ef 2,18.
²⁶ Cf. DGC (1971) 41.
²⁷ CF. CBC 258, 236 şi 259.
²⁸ Cf. CBC 236.
²⁹ CBC 450.
³⁰ Cf. CBC 1702; 1878.
³¹ LG 4b.
³² Cf. EN 11-14; RM 12-20; CBC 541-556.
³³ Liturgia Bisericii exprimă aceasta în Vigilia pascală: «… Dă-le celor răscumpăraţi harul să înţeleagă că minunată a fost, la început, crearea lumii, dar şi mai minunată, la plinirea timpurilor, jertfa lui Cristos, Mielul nostru de Paşti» (Liturghierul roman, Vigilia Pascală, rugăciunea de după prima lectură).
³⁴ EN 9.
³⁵ CT 25.
³⁶ EN 26.
³⁷ Acest dar al mântuirii ne conferă «îndreptăţirea, prin harul credinţei şi al sacramentelor Bisericii. Acest har ne eliberează de păcat şi ne introduce în comuniunea cu Dumnezeu» (LC 52).
³⁸ EN 27.
³⁹ Cf. LG 3 şi 5.
⁴⁰ Cf. RM 16.
⁴¹ GS 39.
⁴² LG 5.
⁴³ RM 20.
⁴⁴ EN 28.
⁴⁵ Cf. EN-30-35.
⁴⁶ EN 30.
⁴⁷ CA 57; cf. CBC 2444.
⁴⁸ EN 30.
⁴⁹ EN 32; cf. SRS 41 şi RM 58.
⁵⁰ EN 32.
⁵¹ EN 33; cf. LC.
⁵² LC 71.
⁵³ CA 57; LC 68; cf. SRS 42; CBC 2443-2449.
⁵⁴ LC 68.
⁵⁵ SRS 41; cf. LC 77.
⁵⁶ RICA 75; cf. CBC 1253.
⁵⁷ Cf. CBC 172-175.
⁵⁸ CBC 815.
⁵⁹ EN 61.
⁶⁰ CBC 1076.
⁶¹ DGC (1971) 44.
⁶² Părinţii Bisericii, punând la baza conţinutului catehezei relatarea evenimentelor mântuitoare, doreau să ancoreze creştinismul în timp, arătând că acesta este o istorie purtătoare de mântuire şi nu o simplă filozofie religioasă; doreau totodată să evidenţieze că Isus Cristos este centrul acestei istorii.
⁶³ CBC 54-64.
⁶⁴ Cf. DV 4.
⁶⁵ DGC (1971) 11.
⁶⁶ CBC 1095.
⁶⁷ CBC 1095.
⁶⁸ DV 2.
⁶⁹ DGC (1971) 72; cf. CBC 39-43.
⁷⁰ Cf. partea a IV-a, cap. 5.
⁷¹ AG 10; cf. AG 22a.
⁷² CT 53; cf. EN 20.
⁷³ Termenul a fost adoptat de mai multe documente ale Magisteriului. Vezi CT 53, RM 52-54. Conceptul de «cultură», atât în sens general, cât şi în sens «sociologic şi etnologic», a fost explicat în GS 53; cf. şi ChL 44a.
⁷⁴ AG 22a.
⁷⁵ Cf. RM 52b.
⁷⁶ EN 20.
⁷⁷ LG 13 utilizează expresia «promovează şi adoptă» (fovet et assumit).
⁷⁸ LG 17 vorbeşte despre: «tămăduire, înălţare şi desăvârşire» (sanare, elevare et consummare).
⁷⁹ EN 19 vorbeşte despre atingere şi răsturnare.
⁸⁰ RM 54a.
⁸¹ RM 54b.
⁸² Cf. GCM 12.
⁸³ Cf. CBC 24.
⁸⁴ CT 30.
⁸⁵ Cf. ibid.
⁸⁶ DGC (1971) 38a.
⁸⁷ Cf. DGC (1971) 38b.
⁸⁸ Cf. Mt 11,30.
⁸⁹ EN 63 foloseşte termenii «transferre» şi «translatio»; cf. RM 53b.
⁹⁰ EN 63c.
⁹¹ Sinod 1985, II, D, 3; cf. EN 65.
⁹² CT 31.
⁹³ CBC 234.
⁹⁴ UR 11.
⁹⁵ DGC (1971) 43.
⁹⁶ DGC (1971) 41.
⁹⁷ Cu privire la Simbol, Sf. Ciril din Ierusalim afirmă: «Această sinteză a credinţei nu este rodul unei alegeri din partea oamenilor, ci a fost luat din Scripturi ceea ce era mai important, pentru a se transmite în integritatea ei unica învăţătură a credinţei». Acest text este reluat şi în CBC 186. Cf. CBC 194.
⁹⁸ CBC 1211.
⁹⁹ Ibid.
¹⁰⁰ Sf. Augustin spune că Predica de pe Munte este: «charta desăvârşită a vieţii creştine, conţinând toate preceptele necesare pentru călăuzire» (De sermone Domini in monte, 1,1: CCL 35,1); cf. EN 8.
¹⁰¹ „Tatăl nostru” este «rezumatul întregii Evanghelii» (Tertulian, De oratione, 1: CSEL 20. 181); «Parcurgeţi toate rugăciunile din Scripturi şi nu cred că puteţi găsi ceva care să nu fie cuprins în Rugăciunea domnească» (Sf. Augustin, Epistola, 130, c. 12: PL 33,502); cf. CBC 2761.
¹⁰² GS 22a.
¹⁰³ Cf. ibid.
¹⁰⁴ CT 22c; cf EN 29.
¹⁰⁵ GS 22b.
¹⁰⁶ CBC 521.
¹⁰⁷ Cf. CT 20b.
¹⁰⁸ Cf. Rm 6,4.
¹⁰⁹ DGC (1971) 74.
¹¹⁰ Cf. AG 8a.
¹¹¹ Cf. Fil 1,27.
¹¹² Cf. CBC 1697.
¹¹³ Cf. CBC 1145-1152.
¹¹⁴ Cf. partea a III-a, cap. 2.
¹¹⁵ DGC (1971) 46.
¹¹⁶ CT 31.
¹¹⁷ Cf. CIC 775.