PARTEA A III-A
Pedagogia credinței

CAPITOLUL II

Elemente de metodologie

Diversitatea metodelor în cateheză1

148. În transmiterea credinței, Biserica nu are o metodă proprie și nici o metodă unică. În lumina pedagogiei lui Dumnezeu, ea discerne metodele existente, reține, într-o mare libertate de spirit, «câte sunt adevărate, câte sunt demne, câte sunt drepte, curate, vrednice de iubire, cu nume bun, tot ce se cheamă virtute și lucru vrednic de laudă» (Fil 4,8); altfel spus, utilizează toate elementele compatibile cu Evanghelia. Acest fapt este confirmat în mod admirabil de istoria Bisericii, pe parcursul căreia numeroase carisme în slujba cuvântului au generat diverse parcursuri metodologice. Astfel, «varietatea metodelor este un semn al vieții și o bogăție» și, în același timp, o dovadă a respectului față de destinatari. Această varietate este impusă de «vârsta și gradul de dezvoltare intelectuală a creștinilor, de nivelul de maturizare eclezială și spirituală și de multe alte circumstanțe personale».2

Obiectivul metodologiei catehezei este educarea la credință; ea recurge la științele pedagogice și la cele ale comunicării aplicate catehezei; ține cont și de achizițiile considerabile ale catehezei contemporane.

Relația conținut-metodă în cateheză3

149. Principiul «fidelitate față de Dumnezeu și fidelitate față de om» duce la evitarea oricărei opoziții, separări artificiale sau așa-zise neutralități între metodă și conținut, afirmând mai degrabă corelarea dintre ele, precum și interacțiunea lor. Catehetul știe că metoda se află în slujba Revelației și a convertirii4 și că trebuie deci să o folosească. Pe de altă parte, catehetul știe că conținutul catehezei nu suportă orice metodă, ci necesită un proces de transmitere adaptat la natura mesajului, la sursele și limbajele acestuia, la circumstanțele concrete ale comunității ecleziale, la condiția fiecărui credincios în parte căruia îi este adresată cateheza.

Prin însăși importanța lor, atât în Tradiție, cât și în cateheza actuală, anumite metode merită subliniate: metoda abordării Bibliei,5 metoda sau «pedagogia documentului» – îndeosebi a simbolului, deoarece «cateheza este transmitere a documentelor credinței» -,6 metoda semnelor liturgice și ecleziale, metoda proprie comunicațiilor sociale.

O bună metodă catehetică garantează fidelitatea conținutului.

Metodă inductivă și metodă deductivă7

150. Transmiterea credinței în cateheză este un eveniment de har, rod al întâlnirii dintre Cuvântul lui Dumnezeu și experiența persoanei. Se exprimă prin semne sensibile, iar în final deschide spre mister. Acest lucru poate surveni pe căi diverse, pe care nu le cunoaștem întotdeauna pe deplin.

Astăzi se vorbește despre metodă inductivă și deductivă. Metoda numită inductivă constă în a prezenta fapte, cum ar fi evenimentele biblice, acțiunile liturgice, viața Bisericii și viața de zi cu zi cu scopul de a discerne semnificația pe care acestea o pot avea în misterul Revelației. Această metodă prezintă mari avantaje întrucât este conformă cu economia revelației; ea răspunde năzuinței profunde ale inimii omului de a ajunge la cunoașterea lucrurilor inteligibile pornind de la realitățile vizibile; este în concordanță și cu caracteristicile cunoașterii credinței, care este o cunoaștere prin intermediul semnelor.

Metoda inductivă nu exclude, ci cheamă metoda deductivă, care explică faptele și le descrie pornind de la cauze. Dar sinteza deductivă nu-și atinge pe deplin valoarea decât după ce este împlinit demersul inductiv.8

151. Termenii utilizați când ne referim la căile de acțiune sunt alții: una este calea «kerygmatică» (sau descendentă), când se pornește de la vestirea mesajului, exprimat în principalele documente ale credinței (Biblie, liturgie, doctrină…) și îl pune în practică în viață; cealaltă este calea «existențială» (sau ascendentă), când se pleacă de la problemele și situațiile umane, care se lămuresc în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Ambele abordări sunt legitime, cu condiția de a fi respectați toți factorii aflați în joc, misterul harului și datele umane, înțelegerea credinței și procesul rațiunii.

Experiența umană în cateheză9

152. Experiența joacă diferite roluri în cateheză; de aceea, ea trebuie neîncetat pusă în valoare așa cum trebuie.

a) Experiența provoacă în oameni interes, întrebări, speranțe și neliniști, reflecții și judecăți care trezesc o oarecare dorință de schimbare a vieții. De aceea, cateheza se va îngriji să-i facă pe oameni atenți la experiențele personale și sociale care i-au marcat cel mai mult, să lumineze cu Evanghelia problemele și nevoile care decurg din acele experiențe; de asemenea, îi va ajuta pe oameni să-și transforme modul de viață. Persoana va adopta astfel o atitudine activă și responsabilă față de darul lui Dumnezeu.

b) Experiența favorizează inteligibilitatea mesajului creștin. Acest lucru este în concordanță cu modul în care acționa Isus, care s-a folosit de experiențe și situații umane pentru a explica realitățile eshatologice și transcendente și astfel le-a arătat oamenilor ce atitudini trebuie să ia față de acele realități. În acest sens, experiența servește la sondarea și la înțelegerea adevărurilor care constituie conținutul obiectiv al revelației.

c) Rezultă de aici că experiența trăită în lumina credinței devine, într-un fel, un loc de manifestare și de împlinire a mântuirii, loc în care Dumnezeu, conform pedagogiei Întrupării, îl întâlnește prin harul său pe om și îl mântuiește. Catehetul trebuie să-l ajute pe om să-și citească viața în această optică pentru a sesiza chemarea Duhului Sfânt la convertire, la angajare și la speranță și pentru a descoperi astfel planul lui Dumnezeu în propria viață.

153. Clarificarea și interpretarea experienței prin datul credinței devine astfel o sarcină permanentă a pedagogiei catehezei, desigur, dificilă, dar care nu poate fi neglijată decât cu riscul de a cădea în juxtapuneri artificiale sau în interpretări integriste ale adevărului.

Realizarea acestei sarcini este posibilă aplicând corect corelarea sau interacțiunea dintre marile experiențe umane10 și mesajul revelat, așa cum este acesta mărturisit de vestirea profeților, de propovăduirea lui Isus și de învățătura Apostolilor. Acesta este criteriul fundamental de urmat pentru orice întâlnire dintre credință și experiența umană în timpul Bisericii.

Memorarea în cateheză11

154. Cateheza face parte din «Memoria» Bisericii, care păstrează vie printre noi prezența Domnului.12 Exersarea memoriei este deci un aspect constitutiv al pedagogiei credinței încă din primele timpuri ale creștinismului. Pentru a depăși riscurile unei învățări mecanice, memorarea trebuie să se insereze armonios printre diferitele rituri de asimilare, cum sunt reacția spontană și reflecția, momentele de dialog și cele de tăcere, expunerea orală și scrisul.13

Trebuie îndeosebi memorate principalele formulări ale credinței întrucât acestea asigură expunerea cea mai precisă și garantează un prețios patrimoniu comun, doctrinar, cultural și lingvistic. Stăpânirea sigură a limbajelor credinței este o condiție indispensabilă pentru trăirea credinței înseși.

Aceste formule trebuie totuși propuse ca sinteze la capătul unui parcurs explicativ și trebuie să fie fidele mesajului creștin. Printre ele se găsesc unele formulări și texte importante luate din Biblie, din dogmă, din liturgie, precum și rugăciunile cele mai cunoscute ale tradiției creștine (Crezul, Tatăl nostru, Bucură-te, Marie…).14

«Aceste flori – le-am putea numi – ale credinței și ale pietății nu cresc în deșertul unei cateheze lipsită de memorizare. Esențialul este ca textele memorate să fie în același timp și interiorizate, înțelese treptat în profunzime, pentru a deveni izvor de viață creștină personală și comunitară».15

155. Mai mult, învățarea formulelor de credință și proclamarea lor fac parte din cadrul în care se exercită în mod tradițional «traditio» și «redditio»; astfel, transmiterii credinței prin cateheză (traditio) îi corespunde răspunsul dat de subiect, mai întâi la capătul perioadei de catehizare, apoi pe parcursul întregii vieți (redditio).16

Acest proces favorizează o mai bună participare la adevărul primit. El facilitează un răspuns personal responsabil ce respectă sensul originar al datului credinței și înțelege limbajul utilizat pentru a-l exprima (biblic, liturgic, doctrinar…).

Rolul catehetului17

156. Nici o metodologie, chiar dacă este confirmată de practică, nu-l scutește pe catehet de munca personală în toate etapele procesului catehezei.

Carisma dată de Duhul Sfânt, o spiritualitate temeinică, o mărturie de viață transparentă, toate acestea constituie sufletul oricărei metode și doar calitățile pozitive umane și creștine ale catehetului pot asigura buna utilizare a textelor și a celorlalte instrumente de lucru.

Catehetul este, în sine, un mijlocitor care facilitează comunicarea între persoane și misterul lui Dumnezeu, comunicarea între persoane și pe cea dintre acestea și comunitate. De aceea, el trebuie să facă în așa fel încât viziunea sa culturală, condiția sa de viață și stilul său să nu împiedice înaintarea în credință, ci mai degrabă să creeze condițiile favorabile pentru căutarea, primirea și aprofundarea mesajului creștin.

Nu trebuie să uite că adeziunea persoanelor este rodul harului și al libertății; trebuie, așadar, să acționeze astfel încât activitatea sa să fie întotdeauna susținută de credința în Duhul Sfânt și de rugăciune.

În fine, relația personală dintre catehet și catehizat este extrem de importantă. Aceasta este caracterizată de dragostea pentru educație, de creativitate originală, de adaptare și, în același timp, de profund respect față de libertatea și de maturizarea persoanei.

Prin această călăuzire înțeleaptă, catehetul împlinește una din cele mai prețioase slujiri ale activității catehetice: îi ajută pe oameni să discearnă vocația la care îi cheamă Dumnezeu.

Activitatea și creativitatea celor catehizați18

157. Participarea activă a celor catehizați la propriul lor proces de formare este întru totul conformă nu numai cu orice comunicare umană autentică, ci mai ales cu economia revelației mântuirii. În viața creștină obișnuită, credincioșii sunt chemați să răspundă activ, individual și în grup, la darul lui Dumnezeu, prin rugăciune, participare la sacramente și la celelalte acțiuni liturgice, angajare eclezială și socială, exercitarea iubirii față de aproapele, promovarea marilor valori umane cum sunt libertatea, dreptatea, pacea, salvgardarea creației.

În cateheză, cei catehizați se angajează să se deprindă cu activitățile credinței, speranței și dragostei, să dobândească capacitatea de a judeca corect, să-și întărească decizia personală de convertire și de trăire creștinească a vieții.

Cei catehizați, mai ales dacă este vorba de adulți, pot contribui activ la progresul catehezei indicând căile cele mai potrivite pentru a favoriza înțelegerea și exprimarea mesajului ca, de exemplu, învățarea prin acțiune, cercetarea și dialogul, schimbul de vederi.

Comunitatea, persoana și cateheza19

158. Pedagogia catehetică nu este eficientă decât în măsura în care comunitatea creștină devine o referință concretă și exemplară a progresului credinței fiecărei persoane. Acest lucru se produce dacă comunitatea se propune pe sine ca izvor, spațiu și finalitate a catehezei. Ea devine atunci în mod concret locul vizibil al mărturiei de credință, se îngrijește de formarea membrilor săi, îi primește într-o adevărată familie a lui Dumnezeu, devenind astfel mediul vital și permanent al creșterii în credință.20

Alături de proclamarea Evangheliei în mod public și colectiv, relația de la persoană la persoană, după exemplul lui Isus și al Apostolilor, rămâne mereu indispensabilă. În acest fel, conștiința personală este implicată cu mai mare ușurință, darul credinței ajunge la cel catehizat de la persoană la persoană – așa cum este caracteristic pentru acțiunea Duhului Sfânt -, iar puterea de convingere este mai mare.21

Importanța grupului22

159. Grupul joacă un rol important în procesul de dezvoltare a persoanelor. Acest lucru este valabil și în cateheză. La copii, grupul favorizează educarea la viața socială; la tineri, constituie o necesitate vitală pentru formarea personalității lor; la adulți, favorizează dialogul, spiritul de împărtășire și coresponsabilitatea creștină.

Catehetul care ia parte la viața grupului, care îi percepe și îi pune în valoare energiile, recunoaște și își asumă ca sarcină primordială și specifică misiunea de a fi, în numele Bisericii, martor activ al Evangheliei, capabil să le transmită și altora roadele credinței sale mature și să încurajeze în mod judicios căutările comune.

În afară de instruirea religioasă, grupul creștin este chemat să furnizeze o experiență comunitară și o formă de participare la viața eclezială, găsindu-și în marea comunitate euharistică finalitatea și deplina manifestare. Isus spune: «Unde sunt doi sau trei adunați în numele meu, Eu sunt în mijlocul lor» (Mt 18,20).

Comunicațiile sociale23

160. «Cel mai de seamă Areopag al timpurilor moderne este reprezentat de lumea comunicațiilor, care conferă unitate omenirii… Mijloacele de comunicare în masă au căpătat o importanță atât de mare încât au devenit, pentru mulți, principalul mijloc de informare și de formare; ele ghidează și inspiră comportamentele individuale, familiale și sociale».24 Datorită acestui fapt, pe lângă numeroasele mijloace tradiționale, «folosirea mass-media a devenit esențială pentru evanghelizare și pentru cateheză».25 Într-adevăr, «Biserica s-ar simți vinovată în fața Domnului dacă nu ar folosi aceste mijloace eficiente pe care inteligența umană le perfecționează neîncetat;… În ele, Biserica vede o versiune modernă și eficace a catedrei sau a amvonului. Datorită lor, ea reușește să se adreseze maselor».26

Aceste mijloace sunt felurite: televiziune, radio, presă, discuri, benzi, casete audio și video, CD-uri, întreg sectorul audio-vizual.27 Fiecare mijloc își are propriul său rol și necesită o utilizare specifică; se cade să fie respectate exigențele fiecăruia și să i se evalueze corect importanța.28 O cateheză bine programată nu se poate dispensa de asemenea mijloace. De aceea, promovarea ajutorării între Biserici pentru a se putea face față cheltuielilor pentru achiziționarea și gestionarea acestora – cheltuieli uneori foarte mari – este un adevărat serviciu făcut cauzei Evangheliei.

161. Buna utilizare a mass-media cere din partea cateheților o angajare serioasă la nivelul cunoașterii, competenței și utilizării calificate și actualizate. Dar mai ales, datorită importantei influențe exercitate de mass-media asupra culturii, cateheții trebuie să fie conștienți că «nu ajunge să le utilizeze pentru a asigura difuzarea mesajului creștin și a învățăturii Bisericii, ci trebuie să integreze mesajul în această “nouă cultură” creată de mijloacele de comunicație moderne… cu noi limbaje, noi tehnici și noi comportamente».29 Doar astfel mesajul Evangheliei, cu harul lui Dumnezeu, are capacitatea de a pătrunde în conștiința fiecăruia și de a «obține în favoarea sa o adeziune și un angajament întru totul personale».30

162. Profesioniștii și utilizatorii comunicării trebuie să poată primi harul Evangheliei. De aici, datoria cateheților de a nu neglija anumite categorii de persoane cum ar fi: profesioniștii din mass-media, cărora trebuie să le prezinte Evanghelia ca pe un vast orizont de adevăr, de responsabilitate, de inspirație; familiile – atât de expuse influenței mijloacelor de comunicare – pentru a le apăra, dar mai ales pentru a le dezvolta simțul critic și capacitatea educativă;31 generațiile tinere, care sunt utilizatoare și creatoare ale comunicării de masă. Trebuie să li se amintească tuturor că în privința «utilizării instrumentelor de comunicare, fie că este vorba de producerea sau de recepționarea programelor, se impune cu urgență, pe de o parte, o activitate de educare a simțului critic animată de pasiunea pentru adevăr și, pe de altă parte, o acțiune vizând apărarea libertății și respectarea demnității persoanei precum și favorizarea culturii autentice a popoarelor».32

înapoi la cuprins

Note:
1 CT 51.
2 Cf. CT 51.
3 Cf. CT 31, 52, 59.
4 Cf. CT 52.
5 Cf. Comisia Biblică Pontificală, Documentul Interpretarea Bibliei în Biserică.
6 MPD 9.
7 DGC (1971) 72.
8 Cf. DGC (1971) 72.
9 Cf. DGC (1971) 74; CT 22.
10 Ne referim la experienţele inerente «marilor probleme» ale vieţii şi ale realităţii, în special la cele legate de persoană: existenţa lui Dumnezeu, destinul persoanei, originea şi sfârşitul istoriei, adevărul despre bine şi rău, sensul suferinţei, al iubirii, al viitorului…; cf. EN 53; CT 22 şi 39.
11 Cf. partea I, cap. 3; DGC (1971) 73; CT 55.
12 Cf. MPD 9.
13 Cf. CT 55.
14 Cf. CBC 22.
15 CT 55.
16 Cf. partea I, cap. 3, în «Catehumenatul baptismal: structură şi gradualitate».
17 DGC (1971) 71; cf. partea V, cap. 1 şi 2.
18 DGC (1971) 75.
19 Cf. partea V, cap 1.
20 Cf. AG 14; DGC (1971) 35; CT 24.
21 Cf. EN 46.
22 DGC (1971) 76.
23 Cf. DGC (1971) 122-123; EN 45; CT 46; FC 76; ChL 44; RM 37.
24 RM 37.
25 Aetatis novae, 11.
26 EN 45.
27 Cf. CT 46.
28 Cf. DGC (1971) 122.
29 RM 37.
30 EN 45.
31 Cf. FC 76.
32 ChL 44.

Elemente de metodologie

Updated on 2018-04-12T22:19:17+02:00, by Editor Cateheza.ro.