PARTEA I
Cateheza în misiunea evanghelizatoare a Bisericii

CAPITOLUL II

Cateheza în procesul de evanghelizare

«Voi grăi cele tăinuite din vechime, pe care le-am auzit și le-am cunoscut și părinții noștri ni le-au povestit. Nu le vom ține ascunse de fiii lor, generației care vine le vom povesti: laudele Domnului și puterile lui și faptele minunate pe care le-a săvârșit» (Ps 78, 2-4).
« Apollo era învățat în calea Domnului și, arzând cu duhul, grăia și învăța drept cele despre Isus» (Fp 18,25).

60. Acest capitol prezintă legătura dintre cateheză și celelalte elemente ale evanghelizării, căreia îi este parte integrantă.

La început descrie relația dintre cateheză și prima vestire care se realizează în actul misionar. Apoi subliniază strânsa legătură dintre cateheză și sacramentele inițierii creștine. În continuare, scoate în evidență rolul fundamental al catehezei în viața obișnuită a Bisericii, în sarcina acesteia de educare permanentă la credință.

Acest capitol acordă o atenție deosebită relației dintre cateheză și predarea religiei în școală, întrucât aceste două activități sunt interdependente și, împreună cu educația creștină primită în familie, sunt esențiale pentru formarea copiilor și a tinerilor.

Prima vestire și cateheza

61. Prima vestire este destinată celor necredincioși și celor care, practic, trăiesc în indiferență religioasă. Obiectul ei îl constituie vestirea Evangheliei și chemarea la convertire. Cateheza, care «se distinge de prima vestire a Evangheliei»,1 dezvoltă și duce la maturitate convertirea inițială, educându-l pe cel convertit și înglobându-l în comunitatea creștină. Astfel, aceste două forme ale slujirii Cuvântului sunt distincte și complementare.

Prima vestire, care este o datorie a fiecărui creștin, este un răspuns la porunca dată de Isus ucenicilor lui: «Mergeți!».2 În consecință, pentru această primă vestire, creștinul trebuie să iasă, să îndrăznească, să propună. Cateheza, dimpotrivă, pornește de la condiția pusă chiar de Isus: «cel care va crede…»;3 îl vizează, așadar, pe cel care se va converti, cel care se va decide. Ambele acțiuni sunt esențiale și se reclamă reciproc: a merge și a primi, a vesti și a educa, a chema și a încorpora.

62. Cu toate acestea, în practica pastorală granițele dintre cele două acțiuni sunt dificil de definit. Adesea, persoanele care ajung să fie catehizate au încă nevoie, de fapt, de o convertire autentică. De aceea, Biserica dorește, în general, ca o primă etapă a procesului catehetic să fie dedicată suscitării convertirii.4 În «misiunea ad gentes», această sarcină este realizată în precatehumenat».5 În situațiile care cer o «nouă evanghelizare», se recurge la cateheza kerygmatică, pe care unii o numesc «precateheză»,6 întrucât, inspirându-se din pre-catehumenat, aceasta este o propunere a Veștii celei Bune în vederea unei solide opțiuni de credință. Numai pornind de la convertire, contând adică pe atitudinea interioară a «celui care va crede», își va putea împlini cateheza propriu-zisă rolul specific de educare la credință.7

Faptul că, într-o primă etapă, cateheza împlinește această sarcină misionară nu scutește Biserica particulară de datoria de a promova o intervenție instituțională care să vizeze prima vestire ca împlinire mai directă a mandatului misionar primit de la Isus. Reînnoirea în domeniul catehezei trebuie să aibă la bază această evanghelizare misionară prealabilă.

Cateheza în slujba inițierii crestine

Cateheza, «moment» esențial al procesului de evanghelizare

63. Îndemnul apostolic Catechesi tradendae, situând cateheza în cadrul misiunii Bisericii, reamintește că evanghelizarea este o realitate bogată, complexă și dinamică, alcătuită din «momente» esențiale și diferite între ele. Și adaugă: «Cateheza este unul din aceste momente – și încă unul deosebit de remarcabil – ale procesului global de evanghelizare».8 Ceea ce înseamnă că există unele activități care «pregătesc»9 cateheza și altele care «decurg»10 din aceasta.

«Momentul» catehezei este timpul pe parcursul căruia capătă formă convertirea la Isus Cristos; acum se pun bazele unei prime adeziuni. Cei convertiți, printr-o «educare și ucenicie la viața creștină integrală»,11 sunt inițiați în misterul Mântuirii și la un mod de viață evanghelic. Este vorba, de fapt, de «inițierea la plinătatea vieții creștine».12

64. Exercitând în diverse moduri această sarcină de inițiere a slujirii cuvântului, cateheza pune bazele edificiului credinței.13 Alte sarcini ale acestei slujiri vor înălța apoi celelalte etaje.

Cateheza de inițiere este astfel veriga ce leagă activitatea misionară, care cheamă la credință, de activitatea pastorală, ce regenerează comunitatea creștină. Așadar, nu este vorba de o activitate facultativă, ci de una fundamentală pentru dezvoltarea atât a personalității ucenicului, cât și a celei comunitare. Fără ea, activitatea misionară ar fi zadarnică. La fel, în lipsa ei, și activitatea pastorală ar fi lipsită de fundament și ar fi, așadar, superficială, inconsistentă: la prima suflare, edificiul s-ar nărui.14

Într-adevăr, «creșterea interioară a Bisericii, conformarea ei la planul lui Dumnezeu depind în mod esențial de aceasta».15 În acest sens, cateheza trebuie considerată ca un moment prioritar în evanghelizare.

Cateheza în slujba inițierii creștine

65. Credința, care este răspunsul omului la vestirea Evangheliei, cere Botezul. Legătura intimă dintre credință și Botez își are rădăcinile în însăși voința lui Cristos, care le-a poruncit Apostolilor să facă ucenici din toate neamurile și să-i boteze. «Misiunea de a boteza, așadar misiunea sacramentală, este implicată în misiunea de evanghelizare».16

Primind sacramentele inițierii creștine – Botezul, Mirul și Euharistia -, cei care s-au convertit la Isus Cristos și au fost educați la credință prin cateheză sunt «eliberați de puterea întunericului; morți, înmormântați și înviați împreună cu Cristos, ei primesc Duhul înfierii și celebrează împreună cu tot Poporul lui Dumnezeu memorialul morții și Învierii Domnului».17

66. Cateheza este astfel un element fundamental al inițierii creștine; ea este strâns legată de sacramentele inițierii, mai ales de Botez, care este «sacramentul credinței».18 Veriga de legătură dintre cateheză și Botez este mărturisirea de credință; aceasta este, deopotrivă, elementul interior al sacramentului Botezului și obiectivul catehezei. Finalitatea activității catehetice este tocmai favorizarea unei mărturisiri de credință care să fie vie, explicită și activă.19 Pentru a ajunge la aceasta, Biserica le transmite catehumenilor și celor care trebuie catehizați experiența ei vie despre Evanghelie, credința ei, pentru ca aceștia să și-o însușească și să o mărturisească la rândul lor. În consecință, «cateheza autentică este întotdeauna o inițiere ordonată și sistematică în Revelația pe care Dumnezeu a făcut-o despre sine și despre om, în Isus Cristos, Revelație păstrată în memoria profundă a Bisericii și în Sfintele Scripturi și transmisă în mod constant, printr-o «tradiție» vie și activă, de la o generație la alta».20

Caracteristici fundamentale ale catehezei de inițiere

67. «Moment esențial» al procesului de evanghelizare, în slujba inițierii creștine, cateheza are anumite caracteristici:21

  • Este o educare organică și sistematică a credinței. Sinodul din 1977 a subliniat necesitatea unei cateheze «structurate și coerente»,22 dat fiind că aprofundarea misterului creștin distinge cateheza de toate celelalte forme de vestire a cuvântului lui Dumnezeu.
  • Această educare organică este mai mult decât o învățare: este o ucenicie a întregii vieți creștine, «o inițiere creștină integrală»23 ce permite o trăire autentică pe urmele lui Cristos, centrată pe Persoana lui. Este vorba, de fapt, de o educare la cunoașterea și la viața de credință, astfel încât omul în întregime, în experiențele sale cele mai profunde, să se simtă pătruns de cuvântul lui Dumnezeu. Ucenicul lui Cristos va fi astfel ajutat să-și transforme omul vechi, să-și asume făgăduințele de la Botez și să-și mărturisească credința pornind de la «inimă».24
  • Este o educare de bază, esențială,25 centrată pe nucleul experienței creștine, pe certitudinile credinței și pe valorile evanghelice fundamentale. Cateheza pune bazele edificiului spiritual al creștinului, îi hrănește rădăcinile vieții de credință și îl pregătește pentru primirea hranei consistente în viața obișnuită a comunității creștine.

68. În rezumat, cateheza de inițiere, fiind organică și sistematică, nu poate fi un fapt circumstanțial sau ocazional;26 fiind ucenicie a vieții creștine, ea este mai mult decât o predare a unor cunoștințe, deși o include;27 fiind esențială, se referă la ceea ce este «obișnuit» pentru creștin, fără a aborda problemele aflate în dispută și fără a se transforma în cercetare teologică. În fine, fiind inițiere, ea este încorporare în comunitatea care trăiește, celebrează și mărturisește credința. Așadar, ea împlinește concomitent sarcini de inițiere, educare și instruire.28 Această bogăție, inerentă catehumenatului adulților nebotezați, trebuie să inspire și celelalte forme de cateheză.

Cateheza în slujba educării permanente a credinței

Educarea permanentă a credinței în comunitatea creștină

69. Educarea permanentă a credinței îi urmează educației de bază, pe care o presupune. Ambele sunt forme ale slujirii cuvântului, distincte și complementare, aflate în slujba procesului permanent de convertire.

Cateheza de inițiere pune bazele vieții creștine a ucenicilor lui Isus. Procesul permanent de convertire trece dincolo de ceea ce aduce cateheza de bază. Pentru a favoriza acest proces, este nevoie de o comunitate creștină care să-i primească pe catehumeni, să-i susțină și să-i formeze în credință. «Cateheza riscă să devină sterilă dacă nu există o comunitate de credință și de viață creștină care să-l primească pe catehumen într-un anume stadiu al catehizării acestuia».29 Însoțindu-l pe catehumen, comunitatea îl ajută să trăiască pe deplin în mijlocul ei.

70. În comunitatea creștină, ucenicii lui Isus se hrănesc «atât la masa cuvântului lui Dumnezeu, cât și la aceea a Trupului lui Cristos».30 Evanghelia și Euharistia constituie hrana constantă a pelerinului aflat în drum spre casa Tatălui. Acțiunea Duhului Sfânt face ca darul «împărtășirii» și angajarea pentru «misiune» să fie trăite tot mai profund și mai intens.

Educarea permanentă a credinței se adresează nu doar fiecărui creștin, pe care îl însoțește pe drumul către sfințenie, ci și comunității creștine, pe care o maturizează în viața intimă de iubire față de Dumnezeu și față de frați, precum și în deschiderea misionară față de lume. Dorința și rugăciunea lui Isus adresată Tatălui constituie un apel continuu: «Ca toți să fie una, precum Tu, Tată, ești în mine și Eu în tine, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis».31 Pentru a se apropia, încetul cu încetul, de acest ideal, comunitatea are nevoie de o mare fidelitate față de acțiunea Duhului Sfânt, trebuie să se hrănească neîncetat cu Trupul și Sângele Domnului și trebuie să-și educe permanent credința, în ascultarea Cuvântului.

La această masă a cuvântului lui Dumnezeu, omilia ocupă un loc privilegiat căci «ea reia itinerarul de credință propus de cateheză și îl duce la împlinirea lui naturală; în același timp, ea îi îndeamnă pe ucenicii Domnului să-și reia în fiecare zi itinerarul spiritual în adevăr, adorație și rugăciune».32

Numeroasele forme ale catehezei permanente

71. În educarea permanentă a credinței, slujirea Cuvântului poate avea în vedere numeroase forme de cateheză, printre care:

  • Studierea și aprofundarea Sfintei Scripturi, citită nu numai în Biserică, ci împreună cu Biserica și cu credința mereu vie a acesteia. Aceasta favorizează descoperirea adevărului divin, în măsură să suscite un răspuns de credință. «Lectio divina» este una din formele eminente ale acestui studiu vital al Scripturii.33
  • Interpretarea creștină a evenimentelor, pe care o cere vocația misionară a comunității creștine. În legătură cu aceasta, studierea doctrinei sociale a Bisericii este indispensabilă întrucât «scopul principal este acela de a interpreta aceste realități (realitățile complexe ale vieții oamenilor în societate și în contextul internațional) examinându-le conformitatea sau divergențele în raport cu orientările date de învățătura Evangheliei».34
  • Cateheza liturgică, ce constituie o pregătire pentru primirea sacramentelor și favorizează o înțelegere și o experiență mai profundă a liturgiei. Ea explică conținutul rugăciunilor, sensul gesturilor și semnelor, educă la o participare activă, la contemplare și la tăcere. Ea trebuie considerată «o formă eminentă a catehezei».35
  • Cateheza ocazională, care ajută la interpretarea și la trăirea în lumina credinței a anumitor împrejurări ale vieții personale, familiale sau sociale.36
  • Inițiativele de formare spirituală care întăresc convingerile, deschid noi perspective și ajută la perseverarea în rugăciune și în hotărârea de a-l urma pe Cristos.
  • Aprofundarea sistematică a mesajului creștin printr-un studiu teologic care să educe cu adevărat credința, să ducă la o creștere a înțelegerii credinței și să-i confere creștinului capacitatea de a da seama despre speranța sa în lumea de azi.37 Într-un anume sens, am putea numi această formă de studiu «cateheză de perfecționare».

72. Este deosebit de important ca atât cateheza de inițiere pentru adulți – botezați sau nu -, cât și cateheza de inițiere – pentru copii și tineri – și cea permanentă să fie legate între ele în cadrul proiectului catehetic al comunității creștine, pentru ca Biserica particulară să se dezvolte armonios și pentru ca activitatea ei evanghelizatoare să se sprijine pe baze sigure. «Cateheza copiilor și tinerilor, cateheza permanentă și cateheza adulților nu trebuie să constituie domenii închise… Trebuie favorizată perfecta lor complementaritate».38

Cateheza și predarea religiei în Scoală

Caracterul propriu al predării religiei în școală

73. O atenție specială merită acordată – în cadrul slujirii Cuvântului – caracterului propriu al predării religiei în școală și relațiilor acesteia cu cateheza copiilor și tinerilor.

Predarea religiei în școală și cateheza sunt distincte și complementare: «Există o legătură indisolubilă și, totodată, o distincție clară între predarea religiei în școală și cateheză».39

Caracteristica proprie a predării religiei în școală este dată de faptul că menirea ei este aceea de a penetra mediul cultural și de a interfera cu celelalte forme de cunoaștere. Într-adevăr, ca formă originală a slujirii Cuvântului, predarea religiei în școală inserează Evanghelia în procesul personal de asimilare sistematică și critică a culturii.40

În universul cultural interiorizat de elevi, definit de cunoștințele și de valorile oferite de celelalte discipline școlare, predarea religiei în școală aduce fermentul dinamic al Evangheliei și caută «să se alăture cu adevărat celorlalte elemente ale cunoașterii și educației, astfel încât Evanghelia să impregneze mentalitatea elevilor pe terenul formării lor, iar armonizarea culturii lor să fie făcută în lumina credinței».41

De aici necesitatea ca predarea religiei în școală să apară ca o disciplină școlară, cu aceleași exigențe privind ordinea și rigoarea pe care le au și celelalte discipline. Ea trebuie să prezinte mesajul și evenimentul creștin cu aceeași seriozitate și profunzime pe care le mobilizează și celelalte discipline pentru a-și prezenta cunoștințele. Alături de acestea, predarea religiei nu se prezintă ca un accesoriu, ci ca elementul unui indispensabil dialog interdisciplinar. Acest dialog trebuie să se instaureze, înainte de toate, la acel nivel la care fiecare disciplină are o influență asupra personalității elevului. Astfel, prezentarea mesajului creștin va influența concepțiile privind originea lumii și sensul istoriei, fundamentul valorilor etice, rolul religiei în cultură, destinul omului, relațiile cu natura. Predarea religiei în școală, prin intermediul acestui dialog interdisciplinar, fundamentează, întărește, dezvoltă și completează acțiunea educativă a școlii.42

Contextul școlar și destinatarii predării religiei în școală

74. Predarea religiei în școală se face în contexte școlare diferite și de aceea, deși este menținut caracterul propriu, există accentuări diferite. Acestea depind de condițiile juridice și de organizare, de concepția cu privire la învățământ, de prejudecățile personale ale profesorilor și elevilor, ca și de raporturile dintre predarea religiei în școală și cateheza familială și parohială.

Nu pot fi reduse la o formă unică toate modelele de predare a religiei în școală care au apărut în decursul istoriei ca urmare a convențiilor încheiate cu diferitele state și ca rezultat al dezbaterilor din Conferințele episcopale. Este totuși necesară o astfel de angajare, pentru ca predarea religiei să corespundă finalității și caracteristicilor ei particulare.43

Elevii «au dreptul de a învăța în mod corect și sigur despre religia căreia îi aparțin. Nu poate fi neglijat dreptul lor de a cunoaște mai profund persoana lui Cristos și întregul mesaj de mântuire adus de El. Caracterul confesional al predării religiei în școală, activitate desfășurată de Biserică potrivit modalităților și formelor stabilite în fiecare țară, este așadar o garanție indispensabilă oferită familiilor și elevilor care optează pentru acest învățământ».44

Pentru învățământul catolic, această predare a religiei, calificată și completată prin alte forme ale slujirii Cuvântului (cateheze, celebrări liturgice etc.), constituie o parte indispensabilă a sarcinii lui pedagogice și baza existenței lui.45

Acolo unde autoritățile civile sau alte circumstanțe impun ca predarea religiei, în cadrul școlilor publice și neconfesionale, să se desfășoare în comun pentru catolici și necatolici, ea va avea un caracter mai ecumenic și va servi la o cunoaștere reciprocă interreligioasă.46

În alte situații, predarea religiei în școală va putea căpăta un aspect mai degrabă cultural, vizând cunoașterea religiilor dar prezentând importanța care îi revine religiei catolice.47 Și în acest caz, mai ales dacă este asigurată de un profesor cu adevărat respectuos, predarea religiei își păstrează dimensiunea de adevărată «pregătire evanghelică».

75. Situația vieții și credinței elevilor care iau parte la orele de predare a religiei în școli este caracterizată de mutații continue și considerabile. Predarea religiei trebuie să țină cont de acest fapt pentru a-și putea atinge scopurile proprii.

Predarea religiei în școli îi ajută pe elevii credincioși să înțeleagă mai bine mesajul creștin în raport cu marile probleme existențiale care sunt comune religiilor și sunt caracteristice pentru orice ființă umană, în raport cu concepțiile despre viață cele mai răspândite în cultură și în raport cu principalele probleme morale ce privesc omenirea de azi.

În ce-i privește pe elevii care se află în faza căutărilor sau se confruntă cu îndoieli legate de religie, aceștia vor putea afla în orele de predare a religiei în ce constă în mod exact credința în Isus Cristos și care sunt răspunsurile Bisericii la problemele ridicate de ei, având astfel posibilitatea de a-și cântări mai bine opțiunea personală.

În fine, pentru elevii necredincioși, predarea religiei în școală dobândește caracteristicile unei vestiri misionare a Evangheliei, în vederea unei opțiuni de credință pe care cateheza, la rândul ei, într-un context comunitar, o va ajuta să crească și să se maturizeze.

Educarea creștină în familie, cateheza și predarea religiei în școală, în slujba educării credinței

76. Educarea creștină în cadrul familiei, cateheza și predarea religiei în școală, fiecare potrivit caracteristicilor proprii, sunt legate intim între ele și se află în slujba educării creștine a copiilor, adolescenților și tinerilor. Pe plan practic, trebuie totuși să se țină cont de variațiile existente, pentru a se proceda cu realism și cu prudență pastorală la aplicarea orientărilor generale.

În consecință, fiecărei dieceze sau regiuni pastorale îi revine discernerea diferitelor circumstanțe, fie cu privire la existența sau lipsa unei inițieri creștine în mediul familial, fie cu privire la sarcinile educative exercitate, potrivit tradiției sau situației locale, de parohii, școli etc.

Bisericile particulare și Conferința episcopală vor stabili, așadar, orientările proprii diverselor medii, încurajând activități care sunt deopotrivă distincte și complementare.

înapoi la cuprins

Note:
1 CT 19.
2 Mc 16,15 şi Mt 28,19.
3 Mc 16,16.
4 Cf. CT 19; DGC (1971) 18.
5 RICA 9-13; cf. CIC 788.
6 În acest Directoriu se presupune că, de regulă, destinatarii «catehezei kerygmatice» sau ai «precatehezei» prezintă interes sau preocupare faţă de Evanghelie. În caz contrar, este nevoie de o «primă vestire».
7 Cf. RICA 9, 10, 50; CT 19.
8 CT 18; cf. 20c.
9 CT 18.
10 Ibid.
11 AG 14.
12 CT 18.
13 Sf. Ciril al Ierusalimului: Catecheses illuminandorum I, 11: PG 33, 351-352.
14 Cf. Mt 7,24-27.
15 CT 13; cf. CT 15.
16 CEC 1122.
17 AG 14; cf. CBC 1212, 1229.
18 CBC 1253. În catehumenatul baptismal al adulţilor, propriu misiunii ad gentes, cateheza precede botezul. În cateheza pentru cei botezaţi (copii, tineri sau adulţi) formarea urmează după botez. Însă şi în acest caz obiectivul catehezei este de a face descoperite şi trăite imensele bogăţii al botezului primit. CBC 1231 utilizează expresia catehumenat postbaptismal. ChL 61 vorbeşte de cateheză postbaptismală.
19 Cf. CD 14.
20 CT 22; cf. 18d, 21b.
21 Cf. CT 21.
22 CT 21. Două aspecte merită a fi subliniate în acest aport al Sinodului, conţinut în Catechesi Tradendae: preocuparea de a ţine cont de o problemă pastorală («insist asupra necesităţii unui învăţământ creştin organic şi sistematic, întrucât, din diferite direcţii, se încearcă a i se minimaliza importanţa»), şi caracterul organic ce distinge cateheza.
23 CT 21.
24 Cf. CT 20; Sfântul Augustin, De catechizandis rudibus IV, 8: CCL 46, 128-129.
25 Cf. CT 21b.
26 Cf. CT 21c.
27 Cf. AG 14; CT 33 şi CBC 1231.
28 Cf. DGC (1971) 31.
29 CT 24.
30 DV 21.
31 In 17,21.
32 CT 48; cf. SC 52; DV 24; DGC (1971) 17; Missale Romanum, Ordo lectionum Missae, n. 24; Editio typica altera, Libreria Editrice Vaticana 1981.
33 Cf. DV 21-25; Comisia Biblică Pontificală, Documentul Interpretarea Bibliei în Biserică (21 septembrie 1993), IV, C, 2-3.
34 SRS 41; cf. CA, 5; 53-62; DGC (1971) 26; Congregaţia pentru  Educaţia catolică, Documentul Orientări pentru studierea doctrinei sociale a Bisericii în formarea preoţilor (30 decembrie 1988), Roma 1988.
35 CT 23; cf. SC 35 ad 3; CIC 777, ad 1 şi 2.
36 Cf. CT 21c şi 47; DGC (1971) 96 ad c, d, e, f.
37 Cf. 1 Pt 3,15; Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Donum veritatis, n. 6b: l. c. 1552; CT 61, despre relaţia dintre cateheză şi teologie.
38 CT 45c.
39 Congregaţia pentru Educaţia Catolică, Dimensiunea religioasă a educaţiei în Şcoala catolică – Direcţii pentru reflecţie şi revizuire (7 aprilie 1988), n. 68; cf. CD 13c; Ioan Paul al II-lea, Alocuţiune în faţa preoţilor din dieceza Romei (5 martie 1981): Insegnamenti di Giovanni Paolo II, IV/1, pp. 629-630; CIC 761.
40 Cf. Congregaţia pentru Educaţia Catolică, Documentul Şcoala catolică (19 martie 1977), n. 26.
41 CT 69. De notat că, pentru CT 69, originalitatea predării religiei în şcoală nu se reduce doar la a face posibil dialogul cu cultura în general, întrucât acest lucru priveşte toate formele de slujire a Cuvântului. Prin predarea religiei în şcoală se încearcă, şi mai direct, promovarea acestui dialog în procesul personal de iniţiere sistematică şi critică şi de întâlnire cu patrimoniul cultural promovat de şcoală.
42 Cf. Congregaţia pentru Educaţia Catolică, Dimensiunea religioasă a educaţiei în Şcoala catolică…, n. 70: l.c.
43 Cf. Ioan Paul al II-lea, Alocuţiune la Simpozionul Consiliului Conferinţelor Episcopale din Europa privind Predarea religiei catolice în şcolile publice (15 aprilie 1991), n. 5: Insegnimenti di Giovanni Paolo II, XIV/1, pp. 780 ss.
44 Ibid.
45 Cf. CT 69; Congregaţia pentru Educaţia Catolică, Dimensiunea religioasă a educaţiei în şcoala catolică, n. 66: l.c.
46 Cf. CT 33.
47 Cf. CT 34.

Cateheza în procesul de evanghelizare

Updated on 2018-04-12T10:27:43+02:00, by Editor Cateheza.ro.