Autori: Radu şi Oana Capan
[pentru un curs de cateheză cu preoţii]

Dacă privim Magisteriul Bisericii vom observa că despre cateheza din parohii se vorbeşte în termeni de obligativitate, chiar despre dreptul credinciosului la a fi catehizat. Dacă privim însă în teren, vom constata că în prea puţine parohii se face cateheză, în sensul de întâlniri speciale dedicate cunoaşterii sistematice a credinţei. În unele parohii despre cateheză se vorbeşte la timpul trecut: „Am încercat, dar nu merge.” De ce? Răspunsurile sunt multe şi vom încerca să vedem în mare situaţia de astăzi, provocările ce ne stau în faţă, dar, cât se poate, şi posibile soluţii.

1. Presiunea societăţii nu ajută cateheza

Adevărat. Religia este împinsă de societate tot mai mult spre sfera privată. Acolo unde societatea acceptă religiosul, îl acceptă în termeni cât mai vagi, din spirit de corectitudine politică, invocându-se dorinţa de a-i împăca pe toţi, indiferent de religie. Dintre vedete, acelea puţine care se declară religioase spun în acelaşi timp că nu sunt „bisericoase”: se induce ideea că poţi crede în Dumnezeu, chiar şi în Isus Cristos, fără să crezi Biserica întemeiată de El. Societatea nu doar marginalizează Biserica dar vine şi cu oferte mai… atractive, de distracţie, de relaxare… Pe de altă parte credinţa este ridiculizată în emisiuni şi filme, influenţându-i fără doar şi poate pe credincioşi. Astfel aceştia aleg adesea fără mari probleme de conştiinţă alte activităţi, sau pur şi simplu să stea acasă, în locul participării duminicale la Liturghie. Cu atât mai puţin aleg cateheza, pe care o consideră rezervată unui cerc restrâns (al habotnicilor), din care clar nu fac parte şi nu doresc să facă parte.

Dar pe de altă parte societatea este formată (şi) din noi. Nu este productiv să dăm vina pe societate: preocuparea noastră ar trebui să fie însănătoşirea ei pornind de la noi. Câteva gânduri:

• Presiunea societăţii trebuie studiată, cunoscută şi contracarată cât se poate. Câteva exemple: se caută adormirea conştiinţei pe probleme precum căsătoria (inducându-se ideea că şi uniunile homosexuale ar fi căsătorii), avortul (inducându-se ideea că femeia are drept asupra trupului ei, iar ceea ce avortează nu este o fiinţă umană), eutanasia (inducându-se ideea că omul îşi poate decide finalul)… Desigur, exemplele vin din spaţiul bioeticii, dar presiunile sunt în realitate din tot felul de direcţii. Ele trebuie urmărite atent şi luptat împotriva lor: poate fi de la amvon, poate fi din confesional, poate fi într-o întâlnire întâmplătoare pe stradă sau într-o întâlnire organizată. Nu putem doar critica presiunea societăţii: trebuie să găsim supapele prin care credincioşii să scape de aceste presiuni.
• Isus Cristos ne-a învăţat că o casă ridicată pe stâncă nu va fi luată de valuri. Dacă presiunea societăţii are „succes” (şi noi, ca Biserică, pierdem) este pentru că cele mai multe case ale credincioşilor noştri sunt pe nisip. Şi cum altfel când majoritatea credincioşilor au o slabă formare catehetică?! Aici pare că intrăm într-un cerc vicios: presiunea societăţii face ca lumea să nu caute cateheza (formarea solidă), şi nefiind temeinic formaţi sunt vulnerabili la presiunea societăţii. Ieşirea din acest cerc vicios nu este uşoară dar este posibilă. În primul rând familiile trebuie educate astfel încât părinţii să fie cu adevărat primii cateheţi pentru copiii lor. Pentru aceasta ei înşişi au nevoie de cateheză. Ocaziile de cateheză – precum pregătirea pentru Prima Împărtăşanie solemnă – trebuie fructificate: este comod să o faci în două luni, dar pentru mulţi aceasta va fi toată educaţia religioasă până eventual la pregătirea catehetică dinaintea Căsătoriei. Trebuie să se investească într-o formare solidă a credincioşilor şi atunci presiunea societăţii va fi ca apa care se sparge de dig şi se întoarce de unde a venit.
• De fapt investind în formarea credincioşilor societatea se va schimba. Între cei care iau decizii politice, fac emisiuni de media, sunt actori de succes, influenţează în general opinia publică au fost şi vor fi mereu şi unii credincioşi… sau cel puţin la un moment dat în viaţă credincioşi (practicanţi). Revenind la ideea menţionată anterior: societatea trebuie schimbată din interior, pornind de la noi. Dacă credinciosul din parohia noastră merge duminica la biserică iar luni merge şi promovează (prin serviciul său, prin opţiunile sale de viaţă, de distracţie, de vot…) principii anti-creştine, atunci clar este o problemă: cu el în primul rând, dar trebuie reflectat şi la formarea care i se oferă şi trebuie corectate minusurile care există.

2. Credinciosul este tot timpul ocupat (cu altele)

Adevărat. Mai tot românul este ocupat până peste cap. Dacă explicaţia ar fi munca, am tăia economic orice ţară din lume. Cu adevărat, pentru unii timpul de serviciu consumă o foarte mare parte din cele 24 de ore. Şi nu este un fenomen redus strict de oraş: la ţară munca în gospodărie îi face pe unii credincioşi să găsească cu greu timp pentru Liturghie, cu atât mai mult pentru alte slujbe sau întâlniri în parohie. La oraş însă fenomenul atinge cote ce frizează absurdul: o cateheză cu copiii mici (de grădiniţă) sau de Primă Împărtăşanie se ciocneşte de numeroasele activităţi pe care părinţii le planifică pentru copiii lor, din diferite motive, uneori pentru ca şi aceştia să aibă un program până când părinţii se întorc acasă, undeva spre seară. Între antrenamente, ateliere şi meditaţii pare imposibil să găseşti de comun acord cu părinţii un timp pentru cateheza copiilor. Iar adulţii vor spune adesea: toată săptămâna muncesc, măcar la sfârşit de săptămână să mă odihnesc şi să fiu cu familia. Pare imposibil să găseşti atunci timp pentru cateheză.

Dar pe de altă parte nimeni nu spune că nu mănâncă pentru că nu are timp. Este o problemă de priorităţi. Nici preoţii nu au timp de balet. Trebuie lucrat deci la motivaţia credinciosului şi la piramida priorităţilor sale. La bază trebuie să se afle desigur nevoile fundamentale: nutrirea credinţei trebuie să se afle acolo. Câteva gânduri:

• Nici un părinte (de familie) nu stă pe gânduri dacă are sau nu nevoie copilul său de şcoală. Desigur, unii – puţini – optează pentru homeschooling (şcoală făcută acasă), dar nu pun la îndoială că este nevoie de şcoală. Este ceva normal cum este normal a mânca, a dormi… Normalitatea educaţiei religioase s-a pierdut undeva cu anii de comunism urmaţi de anii de consumerism, dar trebuie recuperată. Aceasta înseamnă că la Liturghie, la Spovadă, chiar şi la înmormântare şi în mai orice context, credinciosul trebuie să audă vorbindu-se repetat despre nevoia de formare: personală, în primul rând, apoi a copiilor, în cazul părinţilor. Acest tip de mesaj nu îl aud însă prea mulţi credincioşi. Luaţi exemplul Botezului (chiar şi al Primei Împărtăşanii solemne): tot mai puţini dintre părinţi îl cer dintr-o convingere profundă, aliniindu-se doar unui obicei de care ştiu, prin care au trecut, poate sub presiunea unor bunici. Totuşi, se (mai) poate vorbi de o normalitate a Botezului, a Primei Împărtăşanii. Dar nu despre o normalitate a catehezei. Credinciosul trebuie să audă mult mai des şi cu mai multă convingere că are nevoie şi de cateheză pentru a-şi putea trăi viaţa de credinţă.
• O altă cale de a contracara această aparentă lipsă de timp pentru cateheză este să se insiste pe cerinţele zilei de duminică. De la „bifarea” participării la Liturghie trebuie trecut la ziua de duminică – zi dedicată (cu adevărat) lui Dumnezeu. Sfinţenia zilei Domnului este respectată în primul rând participând la Sfânta Liturghie, dar lucrurile nu se opresc aici. Duminica este o zi pentru odihna trupului, pentru dezvoltarea intelectuală, pentru întărirea relaţiilor în familie şi între prieteni, dar în acelaşi timp este ziua în care, mai mult decât în celelalte, familiile sunt chemate să se roage împreună, să citească Cuvântul lui Dumnezeu… inclusiv să participe la cateheză. Pentru credinciosul care înţelege că timpul nu este al lui, ci este un dar de la Dumnezeu încredinţat lui spre administrare, a da catehezei un anumit timp din duminică, săptămânal, lunar sau altcumva, nu este o mare problemă. În unele locuri poate merge invitaţia ca după Liturghie credincioşii să mai rămână o jumătate de oră pentru cateheză. În parohiile unde sunt două Liturghii dimineaţa, dacă între ele există un timp suficient, acela poate fi transformat în timp de cateheză: vor putea rămâne cei de la prima Liturghie şi să vină mai rapid cei de la a doua Liturghie. În fine, este şi posibilitatea revenirii după-masă pentru cateheză, pentru un timp de oră sau mai mult. Desigur, timpul pentru cateheză nu trebuie restrâns la ziua de duminică: dacă de comun acord cu credincioşii se găseşte un alt timp, este foarte bine.

3. Nu există interes pentru cateheză

Adevărat. Nici chiar cei care vin de ani de zile la biserică, duminică de duminică, nu par interesaţi de cateheză. Unii au încercat să organizeze întâlniri de cateheză: au venit cinci, apoi doi, apoi nici unul. Alţii în schimb, oricâte apeluri au făcut, nu au găsit credincioşi interesaţi. Credinciosul pare a se limita la primirea Euharistiei în Liturghie şi a dezlegării de păcate în Spovadă, orice altceva ai mai cere fiind perceput ca o corvoadă imensă. La Crăciun şi Paşti prezenţa este ceva mai numeroasă, creşte interesul dacă este cumva vorba de vreo excursie sau vreun spectacol, dar invitaţia la cateheză bagă privirile lor în pământ şi, eventual, dezlănţuie nişte scuze. Dacă i-ar interesa cu adevărat ar participa la cateheză.

Dar pe de altă parte interesul se educă. Există un atu extraordinar: în om există dorul, setea de Dumnezeu şi inerent dorinţa de a-l cunoaşte. A aduce omul spre cateheză nu este ca şi cum l-ai aduce spre un hobby care poate să i se potrivească, poate să nu i se potrivească. A vrea să îl cunoşti pe Dumnezeu este ceva natural pentru om. Trebuie trezit acest dor. Câteva gânduri:

• Pofta vine mâncând. Predicile cu caracter catehetic pot fi o primă şi bună reclamă spre o ulterioară cateheză, într-un timp special. O predică poate să includă câteva minute un subiect catehetic, atingând câteva puncte, nu foarte detaliat, cât să incite, spunând apoi: „Cei interesaţi, putem rămâne după Liturghie un sfert de oră ca să povestim mai în detaliu!” Sau obişnuiţi credincioşii să vină cu 10 minute înainte de începerea Liturghiei, timp suficient pentru a prezenta ceva pe scurt: viaţa unui sfânt, câte o ornată sau vas liturgic, un dar al Spiritului Sfânt… După una-două luni puteţi propune subiecte mai ample: în prima duminică din lună o întâlnire cu 30 de minute înainte de Liturghie sau o oră după-masa sau altă formulă. Formaţi-le gustul pentru cateheză! Începeţi cu ce credeţi că îi incită mai mult, cu ceea ce din diverse contexte aţi văzut că îi interesează, îi frământă, vor să ştie. Similar şi cu copiii: pregătirea spectacolelor de Crăciun şi Paşti pot fi îmbinate cu câteva minute de cateheză şi invitaţia ca întâlnirile să continue şi după ce spectacolul a trecut. Un curs de limbă italiană poate începe cu învăţarea de cântece şi rugăciuni în această limbă; apoi se poate discuta despre rugăciune şi bulgărele merge mai departe… O tabără cu tinerii poate oferi şi momente de discuţie despre credinţă pe lângă distracţie şi plimbări. Creaţi acele ocazii în care să intre în contact cu cateheza, faceţi-o atractivă şi pofta va veni.
• Împotriva dezinteresului se luptă şi venind cu oferte interesante, printr-un program bogat, după dimensiunile parohiei, care să arate interesul pentru credincioşi. Până la grupuri de cateheză mai rapid s-ar putea forma grupuri de studiu biblic, de rugăciune sau pentru acţiuni sociale. În aceste grupuri, apoi, se poate – şi trebuie – să se vorbească despre credinţă, chiar dacă nu vor fi propriu-zis grupuri de cateheză. Gândiţi-vă apoi la invitaţi: ei pot aduce un suflu nou în parohie. Că este vorba de misiuni populare sau pur şi simplu un invitat (preot, persoană consacrată sau laic) care să vină să vorbească credincioşilor pe o temă pe care este specializat, va fi o noutate cu şanse să atragă credincioşi. Trebuie profitat şi de Posturi, perioade în care credincioşii sunt mai deschişi spre cele spirituale: propuneţi, de exemplu, în fiecare săptămână o întâlnire în care să discutaţi pilonii Postului, despre ispite, despre rugăciune… Evenimente care se întâmplă în lume pot fi ocazia unor întâlniri: ce învaţă Biserica Catolică despre incinerare? dar despre sinucidere? ce este acela Colegiul Cardinalilor? cum este ales un Papă? Concluzia este aceasta: nu putem doar aştepta de la credincios să fie interesat: trebuie şi ca parohia să vină cu oferte interesante.
• Nu în ultimul rând, atunci când cateheza a mers o vreme, apoi nu a mai fost cu cine, de la cel care o ţine (preotul sau o altă persoană) se cere o auto-examinare sinceră. Se poate să fi scăzut interesul dar la fel de bine pot fi şi alte cauze: a primit credinciosul o hrană suficient de solidă ca să fie motivat să revină? modul de prezentare a fost suficient de atractiv şi interactiv? Am văzut că astăzi credincioşii sunt sub presiunea timpului: dacă vin la cateheză se aşteaptă să primească ceva consistent, legat de viaţa lor de credinţă, deci cu aplicabilitate, prezentat atractiv, cu pasiune şi dinamic, lăsând spaţiu întrebărilor şi dezbaterilor. Nu vor şi mai multe predici sau monologuri. În unele parohii se pot găsi persoane consacrate sau laici care să îşi asume rolul de catehet. În cateheza cu copiii mici, de exemplu, o prezenţă feminină (soţia preotului, o călugăriţă, altcineva) este de regulă de dorit. Dacă există persoane care au şi competenţă şi pasiune pentru credinţă trebuie implicate. Nu îl vor înlocui pe preot în responsabilitatea sa faţă de cateheza în parohie, dar îl pot înlocui, uneori cu succes mai mare, în activitatea de predare, de conducere a grupurilor de cateheză. După roade se vor cunoaşte alegerile bune, dar pe de altă parte roadele nu trebuie căutate – mai ales în spaţiul formării – de azi pe mâine, de la o lună la alta.

4. Nu există spaţiu, nici resurse

Adevărat. Nu sunt multe parohiile care au spaţii largi, săli în care să ţină cateheză. Nici dotări aşa cum ne-am dori. Facturile curente consumă în multe parohii mare parte dacă nu tot ce vine din contribuţiile credincioşilor. Desigur, unele parohii, de oraş de regulă, dispun de un demisol unde să desfăşoare activităţi, dar bisericile mai mici, de ţară, sunt cel mai adesea fără demisol. Apoi ca să faci cateheză ai nevoie de materiale. Într-o ţară precum Italia, predominant catolică, sunt produse nenumărate materiale, tipărite, video, de tot felul. La noi oferta este săracă, şi atâta cât este… costă. De unde bani în vremuri atât de dificile?

Dar pe de altă parte este o chestiune de priorităţi. Aşa după cum credinciosul nu investeşte timp în cateheză pentru că nu o consideră prioritară, există şi tentaţia pentru paroh de a nu investi în cateheză din acelaşi motiv: priorităţile. Câteva gânduri:

• La un nivel teoretic cateheza este desigur importantă, dar practic, între Liturghii, Spovezi, vizite la bolnavi şi înmormântări, între întreţinerea registrelor, urmărirea aspectelor economice şi întreţinerea fizică a clădirii bisericii (şi lista de activităţi presante continuă), cateheza ajunge mai la coada priorităţilor. Catechesi Tradendae, nr. 63, admite aceste „mii de angajamente” dar spune: „fie ca angajarea de promovare a unei cateheze active şi eficiente să nu cedeze pentru nimic în faţa nici unei alte preocupări! […] Rolul vostru principal va fi acela de a trezi şi de a menţine […] o pasiune autentică pentru cateheză, o pasiune care să se materializeze într-o organizare adecvată şi eficientă, care să pună în acţiune persoane, mijloace, instrumente, precum şi toate resursele economice necesare. Să fiţi siguri că, dacă este bine făcută cateheza […], restul se va face mai uşor” (Papa Ioan Paul al II-lea se adresează aici de fapt Episcopilor, dar implicit şi celor care îl reprezintă în parohii).
• Din fericire problema cu spaţiul nu este imposibil de gestionat. Desigur, spaţiul bisericii nu este pentru a organiza acolo carnavaluri, dar cateheză se poate face dacă nu există un spaţiu mai bun. Multe biserici au de exemplu cor (balcon), unde băncile pot fi rearanjate pentru a se face cateheză. Dacă nu există cor şi nici o cameră suficient de mare (cea de spovadă poate fi îndeajuns pentru un preot care pregăteşte 3-4 copii pentru Prima Împărtăşanie solemnă) atunci se poate folosi chiar spaţiul unde credincioşii participă la Liturghie (preotul trebuie atunci să fie mai atent să nu ajungă să predice în loc să catehizeze). Desigur, copiii se vor mai juca în timpul catehezei, tinerii vor râde, dar atâta timp cât activitatea este religioasă spaţiul bisericii poate fi folosit. Iar când vremea este bună se poate folosi curtea. Unele parohii au casa parohială lângă biserică: o cameră de acolo poate fi „cedată” periodic catehezei. Sau poate un credincios este dispus să găzduiască la el acasă cateheza…
• Cât priveşte problema materialelor de folosit în cateheză, în aceşti peste 20 de ani de la ieşirea Bisericii Greco-Catolice din catacombe au apărut, din fericire, multe lucrări valoroase. Catehismul Bisericii Catolice este poate gros şi destul de scump, dar Compendiul CBC este mai accesibil. O cateheză cu adulţii poate foarte uşor porni de la această carte, pe care unii credincioşi sigur şi-o vor permite. Dar pe lângă catehisme (tinerii au excelentul YouCat, iar copiii Abecedarul credinţei) există multe cărţi care pot ajuta preotul să ţină cateheze. Întrebaţi Departamentul pentru Cateheză al Eparhiei şi vi se vor sugera zeci de titluri. Sunt şi multe filme religioase, pentru toate vârstele, inclusiv desene animate, unele dublate audio deci foarte bune pentru cei mici. Iar un calculator există cam în orice parohie, chiar dacă este cel personal al preotului sau al vreunui credincios. Fişe de lucru, idei de jocuri şi activităţi, se găsesc iarăşi multe: în colecţii tipărite sau pe diverse situri (ex: Cateheza.ro). Se poate ca unii să nu ştie de ele, dar resurse există. Cu discernământ pot fi folosite şi materiale catehetice de la alte confesiuni.
• Cât priveşte problema financiară, totul este să se pornească cu pretenţii mici. Dacă o parohie îşi fixează că nu începe cateheza până nu are peste 15 persoane interesate, calculator cu proiector, 10 topuri de hârtie şi creioane colorate şi carioci la discreţie, plus o bibliotecă şi o videotecă minimă, atunci nu va porni niciodată cateheza. Ca să începi poate ai nevoie să xeroxezi nişte foi cu texte sau desene de colorat, după vârstă, dar nu este o cheltuială mare. Cu cât cateheza se dezvoltă cu atât banii apar: preotul şi consiliul parohial simt importanţa, şi deci alocă fonduri mai mari, dar în acelaşi timp şi subiecţii catehezei (părinţii, în cazul copiilor) vor deveni susţinători. Ţineţi comunitatea la curent cu cateheza din parohie; prezentaţi copiii şi tinerii de la cateheză în faţa comunităţii, apreciindu-i pentru participare: mai devreme sau mai târziu, comunitatea va răspunde şi în cele financiare, mulţumită de ceea ce se face şi dornică să îşi aducă contribuţia, să investească într-o lucrare bună, în chiar viitorul parohiei.

* * *

În această încercare de radiografie s-ar mai putea spune cu siguranţă multe, dar am încheia cu o realitate care într-un fel este descurajatoare, dar în fapt trebuie să motiveze: cei mai mulţi dintre credincioşi (adică dintre subiecţii catehezei) pornesc de la un nivel foarte jos al educaţiei religioase. Copiii vin la pregătirea pentru Prima Împărtăşanie adesea din familii unde nu se practică rugăciunea, unde părinţii nu merg la Liturghie, nu îşi cunosc credinţa. Cateheza nu poate porni de la Porunci şi Sacramentele în cauză, ci trebuie să parcurgă şi Crezul. Adulţii, chiar şi cei care vin de mult timp la biserică, nu cunosc uneori nici adevăruri de bază ale credinţei sau le ştiu doar la un nivel superficial. Desigur, faptul că în familie cel mai adesea cateheza lipseşte mută responsabilitatea pe umerii parohiilor: nu doar în sens de suplinire, ci şi pentru formarea în credinţă a viitoarelor familii, astfel ca părinţii să îşi asume datoria de cateheţi ai copiilor lor.

De cateheză este deci mare nevoie; spaţiul de acţiune este uriaş; desigur provocările nu lipsesc şi munca nu este uşoară, dar este foarte necesară. Alături vă este în primul rând Dumnezeu, care vrea binele credincioşilor şi dă păstorilor harurile de care au nevoie în această muncă; vă stă magisteriul şi literatura bogată a Bisericii, precum şi tradiţia îndelungă a ei în educarea credincioşilor; vă stau adesea şi persoane consacrate şi laici competenţi. Nu se poate ceda în faţa evidentelor greutăţi şi provocări legate de cateheză. Va ajuta să ne amintim de apelul Papei Ioan Paul al II-lea către preoţi: „Toţi credincioşii au dreptul la cateheză, toţi păstorii au datoria de a avea grijă de aceasta. […] Voi, miniştri ai lui Isus Cristos – vă rog cu toată puterea – nu permiteţi niciodată ca, din lipsă de zel sau ca urmare a unei nedorite idei preconcepute, credincioşii să rămână lipsiţi de cateheză. Să nu se spună: Copiii au cerut pâine şi nu a fost cine să le dea” (Catechesi Tradendae, nr. 64).